OPINIE Ne-am obişnuit să ne plângem. Lumea nu prea mai merge la cinema, şi cu atât mai puţin la filmele de artă. Nu mai avem săli pentru cinematografia non-mainstream. Presa generalistă a renunţat la jurnalismul de cinema.
Un articol de Ionuţ Mareş|15 decembrie 2023
Criticii nu mai au vizibilitate şi influenţă sau şi-au găsit refugiul în câteva nişe. Totul e dominat de PR. Oamenii nu mai citesc cronici, ci se uită la trailere. Doar serialele sunt căutate. Filmele se văd aproape numai pe platforme, inclusiv de pe telefon sau tabletă. Adolescenţii nu mai au răbdare să vadă un film fără întreruperi.
Sigur, toate aceste lamentări (la care pot fi adăugate şi altele) pornesc de la realităţi sau măcar de la adevăruri parţiale. Iar atenţia la probleme nu ar trebui să îşi piardă ascuţimea, pentru a nu cădea în euforie.
Însă dacă schimbăm puţin unghiul de filmare, avem şanse să vedem că situaţia cinefiliei din România, în special pentru locuitorii marilor oraşe (dar unde şi când nu e aşa?), în frunte cu Bucureşti, Cluj-Napoca şi Timişoara, nu e chiar rea. Ba se poate ca o parte a publicului iubitor de cinema să trăiască în cel mai bun moment de cinefilie, cel puţin din perioada de după Revoluţie.
După colapsul de acum câţiva ani a reţelei RADEF, a început pe ici-colo salvarea unora dintre săli şi redeschiderea lor pentru public. Mall-urile s-au înmulţit, deci au crescut şi numărul ecranelor de multiplex şi şansa ca şi filmele mai fragile să-şi găsească un loc în distribuţie, fie şi pentru puţini oameni (când se face comparaţie cu cinematografele din comunism, ar trebui să se ţină cont de numărul de ecrane din prezent).
De altfel, casele de distribuţie, cel puţin pe zona filmului de autor, pe care o urmăresc cu interes, s-au înmulţit la rândul lor (asta şi datorită sistemului european de sprijin cultural). Aşa că tot mai multe filme ajung pe marile ecrane de la noi, şi la distanţe tot mai mici faţă de premiera mondială.
Accesul la numeroasele platforme e uşor şi ieftin. Înseamnă că un nou film e văzut în toată lumea, deci inclusiv în România, în acelaşi timp, iar asta produce uneori o gălăgie globală nu lipsită de interes (vezi cazul Don’t Look Up). În plus, platformele şi-au diversificat oferta, aşa că nu mai e chiar atât de greu să poţi da, legal şi din confortul canapelei, peste filme de patrimoniu, de obicei în versiuni restaurate (e drept, în principal peste cele clasice sau ale unor regizori foarte cunoscuţi).
E plin de festivaluri, cu identităţi tot mai diferite şi mai clare. În Bucureşti, primăvara şi toamna, săptămânal se desfăşoară cel puţin un eveniment cinematografic, care se adaugă la cele cinci-şase premiere din fiecare vineri. Mari cineaşti vin în fiecare an ca invitaţi speciali în România – susţin masterclass-uri, dau interviuri, participă la sesiuni de Q&A.
S-au înmulţit cinecluburile şi iniţiativele care cultivă interesul pentru arhivele audiovizuale, pe care astfel le scot din uitare. Publicul lor e tot mai numeros şi, deseori, dominat de tineri. Seriile de avanpremiere româneşti peste tot în ţară, cu echipele filmelor, au devenit o tradiţie. Chiar dacă răsfirate şi supuse mereu riscului de a se opri din cauza lipsei de finanţare, există şi câteva programe de educaţie cinematografică, tot mai coerente şi mai ambiţioase.
Apar în fiecare an mai multe cărţi de cinema – unele de autori români, altele traduceri, inclusiv ale unor opere esenţiale. De altfel, accesul în librării sau pe site-urile specializate la volume şi reviste în diverse limbi e tot mai facil. Pirateria e încă răspândită în România, şi chiar dacă unii văd în asta un pericol, eu sunt de părere că ea contribuie şi la cultivarea cinefliei şi, în general, a gustului şi consumului cultural.
Există o generaţie nouă şi bună de critici (de până în 30 de ani), fiecare cu interese şi stiluri diferite, dar cu o mare competenţă în a scrie despre diverse tipuri de cinema.
Numărul şi diversitatea filmelor româneşti au crescut în ultimii ani, la fel cum şi publicul lor s-a multiplicat. E drept, e un public care alege în proporţie covârşitoare cinematografia comercială, în timp ce filmele de autor fac doar câteva mii sau, în cazurile fericite, zeci de mii de spectatori (cifrele mai cresc în momentul lansării online), iar marile festivaluri nu mai sunt aşa generoase. Dar astea sunt probleme care ar trebui să îngrijoreze în primul rând mica industrie de film de la noi.
Nu am ajuns la aceste concluzii pe baza unor studii sau cercetări (care, de altfel, sunt foarte puţine), ci mai ales în urma experienţei directe şi observaţiei curioase. E vorba de fenomene a căror permanentă mişcare ne împiedică să le vedem adevărata importanţă. Să înţelegem că ar putea fi semnale că trăim, totuşi, într-o epocă a cinefiliei efervescente, în ciuda pesimismului generalizat.
