Silviu Purcărete: Am o mare lipsă de plăcere în a teoretiza
https://www.ziarulmetropolis.ro/silviu-purcarete-am-o-mare-lipsa-de-placere-in-a-teoretiza/

Pe 27 aprilie, a avut loc, la Sibiu, la Librăria Habitus, un dialog între Silviu Purcărete şi Constantin Chiriac, o conferinţă din seria conferinţelor FITS, desfăşurată sub titlul „Despre bucuria şi înţelepciunea de a vorbi puţin”.

Un articol de Monica Andronescu|6 mai 2018

Unul dintre cei mai importanți regizori din România și din lume, Silviu Purcărete, care de curând a pus în scenă la Tokyo un aclamat „Richard III”, a purtat un superb și plin de umor și ironie dialog la Librăria Habitus, lăsându-se provocat de Constantin Chiriac și rememorând un traseu artistic extraordinar, început în România comunistă, cu toate poveștile ei care azi par din altă lume. „Am o mare lipsă de plăcere în a teoretiza”, a spus în final Silviu Purcărete explicând de ce nu îi place să vorbească în public. „Mă abțin să vorbesc în public și în mod oficial despre profesia mea. Pentru că eu cred că, de fapt, contează ceea ce fac pe scenă, nu ceea ce aș putea să spun pe lângă.” Dialogul s-a deschis cu o evocare a lui Valeriu Moisescu, cel care i-a marcat începutul profesional, în institutul de teatru. Un om despre care se vorbește prea puțin… „Era un om de-o bogăție, de-o frumusețe uluitoare. Eram fascinați. Valeriu Moisescu ar fi meritat să se vorbească mai mult despre el. Poate că ar fi trebuit să avem această discuție acum doi ani, când încă era în viață. E foarte trist că ajungem să vorbim despre oameni când sunt deja plecați…”

Despre începuturi… în liceul de arte plastice

Am fost tot timpul interesat de artele plastice, desenam, sculptam, pictam, dar nivelul meu era mediu. Vocația mea nu era de plastician și regret asta, mi-ar fi plăcut mai mult decât ce fac acum… Liceul de arte plastice era un liceu mai fițos atunci, în plină perioadă comunistă. Era foarte snob. Dar era o perioadă de mizerie atât de adâncă, încât atunci, în anii ’60, micile gesturi snoabe erau pozitive, te apropiau puțin de civilizație.

După ce am terminat facultatea am plecat la Constanța… Pe vremea aia se practicau repartițiile. În provincie. Nu erau locuri de regizor în București. Și ieșeai întâi asistent de regie, abia după vreo trei ani erai „hirotonisit” regizor.

De la Constanța, m-am dus la Teatrul Mic. Dinu Săraru era director atunci. Și el m-a chemat acolo. Era o perioadă excelentă la Teatrul Mic. Nu am o amintire grozavă legată de acei ani, deși am lucrat cu oameni extraordinari, pe care-i respect. Și pe Săraru în primul rând, care e un personaj foarte controversat, dar al cărui merit e incontestabil. Dar toate astea se întâmplau în perioada cea mai murdară a istoriei noastre contemporane, în anii ’80 și în București, mai ales, era nenorocire. Și atunci cea mai mare bucurie era să fug din București și să lucrez în altă parte. De pildă la Râmnicu Vâlcea… La Teatrul Mic au fost niște spectacole care au avut succes, în primul rând pentru că era București. Dar atunci Cătălina Buzoianu era atunci principalul spirit regizoral al locului.

Despre bursa din Italia și bucata de șuncă de la Ravenna

Pentru cei tineri povestea e probabil greu de înțeles. Dar noi, cei care scăpam pe-atunci în străinătate în condiții de sărăcie absolută, știm ce înseamnă… Am avut norocul să primesc o bursă în Italia, o lună, să vizitez toată Italia. Bursa era în valoare de 300 de dolari. Și din ei trebuia să-mi plătesc toate cheltuielile, hotel, tot. În bani italieni însemna 10 dolari pe zi. De banii ăștia dormeam… și de mâncat mâncam o dată la 4 zile. Și la un moment dat, la Ravenna, după a 5-a sau a 6-a zi nu mai puteam să văd biserici, mozaicuri și frumusețile Ravennei, că eram rupt de foame. Și am trecut la un moment dat prin fața unui mic magazin alimentar unde erau expuse tot soiul de prosciutto și alte frumuseți. Un magazin așa, de cartier, de unde luau gospodinele italiene tot felul de bunătăți. Și am reușit să găsesc în vitrină produsul care corespundea perfect. Era ieftin și cu multe calorii. Era un jambon cu șorici și un strat gros de grăsime. Am cerut o felie, mi-a tăiat frumos, eu am salivat puternic și, după ce a cântărit-o, a dat grăsimea la o parte și mi-a lăsat un mic miez de cărniță, l-a împachetat și mi l-a dat…

Despre amatori și profesioniști

La Râmnicu Vâlcea am ajuns mai mult sau mai puțin întâmplător. Se practica atunci o legătură între profesioniști și amatori, era un fel de obligație a profesioniștilor să lucreze cu amatori. Era avantajos să lucrezi în provincie, acolo mai făceai rost de țigări, de benzină, de la partid. Lucruri care nu se găseau în București se mai găseau în provincie. Deci primul interes a fost unul meschin. Dar acolo am dat de Goange Marinescu, care era directorul trupei de amatori. Unul din cei mai buni prieteni ai mei și o adevărată lumină. Primul spectacol cu amatori a fost „Piazzetta” după Glodoni și premiera a fost remarcabilă. Problema între artistul amator și cel profesionist nu ține atât de talent, căci pot fi la fel de talentați. Sau uneori un amator poate fi mai talentat decât un profesionist. Însă profesionistul are obligația de a fi constant. Un actor amator poate fi genial într-o seară, iar a doua zi nu. Asta se învață în domeniul artistic cred, cum să păstrezi o anume constanță a unui exercițiu. Din acest motiv, premiera a fost remarcabilă, următoarele au fost dezastruoase.

Despre Revoluția din 1989 și hotelul din Sibiu

Am serbat Revoluția la Sibiu… Trebuia să scoatem o premiera pe 22 sau 23 decembrie. Se puseseră deja afișele. Eram cu toții cazați la Continental. Și am petrecut tot „festivalul” acolo, cu gloanțe care intrau pe fereastră, cu mitraliere din camera de alături, se vedea cum se trage din camera de hotel și, ciudat, acolo nu era nimeni… Pocneau de peste tot focurile și piața din față era pustie, doar un singur domn, mic de statură, se plimba cu un cățeluș. De sus se trăgea, și el a stat acolo ore cu cățelul. Mai trăiește, nu mai trăiește, nu știu. Dar era un „spectacol” foarte frumos. După care am primit un telefon în cameră – că rămăseserăm foarte puțin în hotel, artiștii și telefonista, care ne făcea legătura cu București, cu cine voiam noi, gratis. Și la un moment dat ne-a sunat și n-a zis că trebuie să părăsim hotelul că s-a anunțat că vin teroriștii lui Gaddafi cu elicopterele. Am plecat îngroziți și am zis să traversăm înspre teatru, iar în clipa aia au apărut elicopterele și au început să tragă. Unii dintre noi ne-am pus pe burtă. Una dintre actrițe, fată de colonel, ne zice: „Băi, proștilor, când se trage din elicopter nu te pui pe burtă.” Și am alergat sub colonada teatrului. Vizavi era multă lume și toată lumea stătea și se uita și ne zicea că dacă ajungem acolo, adică pe trotuarul celălalt… e safe. Toată lumea se uita ca la spectacol. Pe urmă am alergat prin spate și, tot de frica focurilor, ne-am adăpostit într-un wc public. Ne-am ascuns vreo zece inși într-o cabină. Și am auzit o voce din cabina de alături vorbind moldovenește: „Vă rugăm să plecați că acuma au anunțat că vine „Cadafi” cu teroriștii.” Și atunci am luat-o în fugă, am ajuns pe trotuarul celălalt și eram fericiți. Tot Sibiul era în sânge, dar noi pe trotuarul ăla am stat liniștiți…

Despre perioada Craiova

La Craiova m-am dus tot ca să fug din București. Era o atmosferă foarte bună în acel teatru. Era o atmosferă pe care n-am mai întâlnit-o. A fost o stea fericită. Norocul meu și-al teatrului a fost acea participare la Festivalul de la Edinburgh. „Ubu Rex cu scene din Macbeth”… Care a fost înjurat masiv pe plan local. Dacă acel spectacol nu ar fi fost văzut de directorul de la Edinburgh și luat imediat în condiții excelente… poate că nu s-ar fi deschis un drum.

Despre mâncarea de-acasă din turnee și aeroportul din Australia

Pe vremea aia salariile actorilor erau undeva, echivalentul a 100 de dolari. Ceea ce însemna că într-un turneu de patru zile, în care diurna era de 50 de dolari pe zi, ei își dublau salariul. Era o sărăcie cumplită. Și atunci toată lumea mergea cu mâncarea de-acasă, cu vestitul salam, cu vestita conservă și nu se cheltuia un cent. Banii veneau împachetați și se transformau în diverse lucruri prin țară. Nu se cheltuia niciun cent pe mâncare. Și atunci a fost primul turneu al unui teatru românesc în Australia. Și s-a anunțat că nu se poate intra cu nimic acolo, cu absolut nimic de mâncare. Ăștia au înnebunit cu toții… Și au găsit o soluție absolut remarcabilă. S-a spus că nu se poate ascunde nimic, că sunt câini dresați la graniță. Și ce-au făcut? Au găsit un domn, un mașinist mai în vârstă, un domn mai modest, altfel un personaj genial. Și au zis: „Măi nea Vasile, acolo trebuie să ne cumpărăm mâncare că nu putem să mergem cu nimic”. Și ăla vine cu două valize cu borcane cu sărmăluțe, ce i-a mai pus lui nevasta, toate împachetate, frumos, pentru două săptămâni. Și când am ajuns la vamă, l-am văzut pe acest domn care stătea nevinovat, toate mesele erau pline cu borcanele, câinii leșinați în jurul lui, vameșii, buluc peste el, nu înțelegeau nimic. Și în timpul ăsta toată lumea a trecut cu sarsanalele… Câinii erau anesteziați de la mâncarea din borcane… Și uite-așa s-a mâncat foarte bine la Melbourne.

Despre „Richard III” la Tokyo

„Richard III” la Tokyo. Ce pot să spun? O întâlnire pe o altă planetă. O întâlnire cu extratereștri. Da, a fost sold out. Unui public 98 la sută feminin. În Japonia la teatru merg numai femeile. Câte-un bărbat în mod excepțional. În Japonia teatrul e un produs pentru femei.

Despre căutare în teatru

Am o mare lipsă de plăcere în a teoretiza. Nu-mi place să teoretizez. Mă abțin să vorbesc în public și în mod oficial despre profesia mea. Pentru că eu cred că, de fapt, contează ceea ce fac pe scenă, nu ceea ce aș putea să spun pe lângă. Ce caut? Ce caută artiștii? Ceva nenumit. Probabil o energie.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.

20
/06
/23

Spectacolul „Lumea lui Frank” după textul dramaturgului Alexandru Popa, pus în scenă de Vlad Zamfirescu, la Teatrul Metropolis, propune un joc ușor terifiant, pe de o parte eliberator, care la final te așază față în față cu propria realitate, cu propriile întrebări despre realitate, despre adevărul lumii tale.

28
/05
/23

O creatoare fără operă? Nu, o artistă care a făcut artă în feluri cu adevărat neconvenționale. O ființă care vrea să supună lumea, o zeiță, un mit. O personalitate fără de care, spunea Salvador Dalí, arta nu ar fi ajuns atât de departe.

24
/04
/23

„Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”

17
/02
/23

E noapte, străzile sunt pustii și la Haga sigur e frig în miezul iernii. Dar tocmai se intră într-un nou deceniu cu mare entuziasm. Anul abia a început și oamenii își fac planuri. În hotelul Des Indes din orașul olandez însă, o ființă extraordinară își face ieșirea din scenă.

26
/01
/23

Pe 27 ianuarie, unul dintre cei mai importanți actori din România împlinește 87 de ani. Pe Florin Piersic îl puteți vedea pe 30 ianuarie în spectacolul „Străini în noapte” de Eric Assous, regizat de regretatul Radu Beligan și găzduit de Naționalul bucureștean.

23
/11
/22

20 de însemnări din jurnalele ținute de Charles Bukowski în ultimii ani de viață, pe când era deja septuagenar și o legendă a undergroundului literar american, așa cum apar în volumul „Căpitanul e dus cu pluta și marinarii au fugit cu vasul” (Editura Polirom, 2022, traducere de Cristian Neagoe).

18
/11
/22

„Dumnezeul de a doua zi”, spectacol care se joacă acum la Teatrul Metropolis, are o istorie lungă. Povestea de dragoste dintre El și Ea, Vlad Zamfirescu și Mirela Oprișor, e una dintre cele mai emoționante povești pe care le puteți vedea acum pe scenele din România.