„Snowden”. Sau cum să faci un thriller despre trezirea conştiinţei - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM „Snowden” este o hagiografie. Dar asta nu ar trebui să surprindă. Oliver Stone a fost întotdeauna un portretist nemilos cu America. Într-atât de vehement încât, în ultimii ani, a trecut în extrema de a intervieva, în documentare encomiastice, lideri autoritari din America Latină.

Un articol de Ionuţ Mareş|17 noiembrie 2016

Oliver Stone a fost mereu un critic şi un satirist acid, iremediabil interesat de istoria SUA şi care a denunţat în opera sa, printre altele, militarismul, abuzurile politice, violenţa, capitalismul lacom. Mesaje polemice, transmise direct, cu atât mai eficiente cu cât sunt ambalate în filme a căror visceralitate fascinează.

Bazat pe două volume despre celebrul whistleblower Edward Snowden, fostul angajat al CIA care, cu ajutorul unor jurnalişti de la mari publicaţii, a demascat în 2013 sistemul de supraveghere în masă a comunicaţiilor folosit de Agenţia de Securitate Naţională (NSA) a SUA sub pretextul luptei antiteroriste, noul film al lui Oliver Stone este construit ca un thriller.

Un film de suspans, cu un montaj şi o coloană sonoră extrem de alerte, care dramatizează transformarea lui Snowden dintr-un programator de geniu ajuns, fără voia sa, un instrument al serviciilor secrete americane într-un erou blocat în Rusia, unde se află şi în prezent, şi vânat de SUA pentru a fi judecat pentru divulgare de secrete.

Oliver Stone nu este interesat să chestioneze sau să ştirbească în vreun fel aura lui Snowden. Dimpotrivă, construcţia clasică a filmului urmăreşte şi încearcă să explice trezirea conştiinţei tânărului informatician – de la angajarea la CIA şi până la discuţiile secrete, într-un hotel din Hong Kong, cu doi jurnalişti şi cu regizoarea Laura Poitras (care, în realitate, a şi lansat, în 2014, documentarul despre Snowden şi acele întâlniri – „Citizenfour”). Iar singurele puncte slabe ale protagonistului îi sunt atribuite, aşa cum scrie în manualul de scenaristică, în viaţa personală, mai exact în relaţia cu iubita, căreia nu îi poate dezvălui misiunile sale (de aici şi tensiunile permanente, schematic puse în scenă).

Desfăşurarea narativă din „Snowden”, a cărei dinamică nu lasă spectatorului timp de reflecţie, se încheie pe un ton nu lipsit de triumfalism, aşa cum îi stă bine unei astfel de biografii. Şi pentru a da o mai mare credibilitate abordării sale, Oliver Stone face în final transferul între ficţiune şi realitate/documentar, înlocuind cadrele cu protagonistul jucat de Joseph Gordon-Levitt cu secvenţe în care apare adevăratul Edward Snowden, filmat cel mai probabil în locuinţa sa secretă din Rusia.

Există totuşi un bemol pe care îl introduce discret Oliver Stone în tratarea sa regizorală. În primul rând, ambalajul de thriller permite ca „Snowden” să fie văzut şi ca o simplă operă de divertisment, bine executată şi în care, inevitabil, mesajul politic este diluat. Apoi, personajul Snowden este un erou uşor atipic: un om de acţiune, cu un comportament firesc, lipsit de discursuri bombastice (la această impresie contribuie şi jocul credibil-reţinut al lui Joseph Gordon-Levitt).

Filmul este, de altfel, construit din perspectiva protagonistului, astfel că Oliver Stone introduce mai multe secvenţe arondabile tradiţiei impresioniste în cinema (crize de epilepsie, posibilele deliruri, accente de paranoia). Iar omniprezenţa laptopurilor, a camerelor de supraveghere şi a aparatelor foto sugerează o societate supravegheată în masă. Un regim politic cu presupuse accente totalitare (exprimate, de exemplu, printr-o minunată secvenţă expresionistă în care Snowden poartă o conversaţie virtuală cu un superior, al cărui chip ocupă un ecran cât un perete, ca într-o distopie orwelliană).

„Snowden” este distribuit în România de Independenţa Film şi rulează în cinematografe din 18 noiembrie