Soarta câinilor din Bucureștiul de odinioară
https://www.ziarulmetropolis.ro/soarta-cainilor-din-bucurestiul-de-odinioara/

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

Un articol de Georgeta Filitti|4 Aprilie 2016

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu o tinichea legată de coadă, bietele animale erau fugărite de cete de puşlamale care-şi făceau o adevărată plăcere din zgomotul asurzitor produs de tinichele ori din schelălăitul chinuitelor făpturi. Dispoziţiile domneşti ori ale municipalităţii, ca fiecare să-şi ţină câinele în ogradă, au rămas fără efect.

Aşa se face că, la un moment dat, adevăraţi zăvozi te aşteptau, mai ales  noaptea, dacă te încumetai să traversezi, de pildă, o uliţă din mahalaua Mântulesii. După recensământul populaţiei şi al animalelor, făcut în 1838, acolo sălăşluiau cca 900 de câini. Ca să se apere de ei, călătorii întârziaţi smulgeau pari din gardul unei proprietăţi. Era a Mântulesii, femeia care a dat şi numele locului. De aici a apărut o vorbă în vocabularul bucureştenilor: „E adevărat precum gardul Mântulesii!”, asta pentru un lucru fals sau inexistent fiindcă în cele din urmă,  cu toate înlocuirile de pari făcute, gardul a dispărut.

Când administraţia a început să-ţi facă mai bine treaba şi s-a creat, sub Regulamentul Organic, pe la 1830-1840, serviciul de ecarisaj, câinii nimănui au început să fie culeşi dar soarta lor nu era de invidiat căci erau exterminaţi cu nepăsare de hingheri.

Însuşirea unor valori europene, prin imitare, cum ar fi moda vestimentară, bucătăria, regulile de bună purtare în societate, a cuprins şi obiceiul, în casele boiereşti, ţinerii unor animale de companie. Rase străine, unele menite vânătorii, altele pur şi simplu de alintat în poala cucoanelor, au schimbat puţin, fără să le reducă numărul, soarta acestor prieteni ai omului.

Sergenţii de stradă şi-au dat primii seama de noutate; împreună cu hingherii, au început să vâneze câinii, să-i ducă la secţii şi, potrivit obiceiului bine înstăpânit, să aştepte recompensa. La Mica publcitate s-au înmulţit anunţurile privind dispariţia cutărui Bubico, Bismark sau Carlică (acesta a fost numele ireverenţios pus de Gr. Suţu, proprietarul de odinioară al casei care adăposteşte azi Muzeul de istorie a oraşului, căţelului său deşi pe tronul ţării se afla Majestatea Sa Regele Carol I), cu precizarea disperată a stăpânilor neconsolaţi: „mare recompensă”, „preţ bun aducătorului”.

Dar tot din Europa a venit o soluţie ce ar fi trebuit să fie salvatoare: o societate pentru protecţia animalelor. Oameni miloşi, numeroase cucoane, medici veterinari s-au constituit într-un asemenea organism; au început să cotizeze, să fabrice coteţe, cuşti, căsuţe, ţarcuri pentru vietăţile din jur. Căci nu era vorba doar de câini. Păsări de tot felul, veveriţe, pisici aşteptau puţină ocrotire de la singura fiinţă care cugetă pe pământ – omul.

Dar lucrurile s-au mişcat greu şi, după constatările statisticienilor, numărul câinilor fără stăpân s-a înmulţit îngrijorător, mai ales în vremuri de restrişte: în timpul războaielor (pentru Independenţă, cele două mondiale) şi al demolărilor masive. În 1916-1918, când şi oamenii abia se ţineau să nu moară de foame, câinii au fost complet uitaţi. E adevărat că atunci s-a ocupat de ei definitiv, cu eficienţă germană, ocupantul. Demolările  din anii ’70-80, când au dispărut cartiere întregi, mai ales din cele tradiţionale, cu gospodării individuale, cu grădini şi acareturi, au însemnat apariţia unor adevărate haite de câini în plin centrul oraşului. În 1991, din 104 salariaţi ai Institutului de istorie N. Iorga, rămăseseră nemuşcaţi de câini doar patru. Dintre aceştia, unul a fost mursecat bine chiar în luna octombrie, pe strada Moxa, o laterală din Calea Victoriei.

Vaccin antirabic, adăposturi pentru maidanezi, sisteme de castrare ori eutanasiere, indignarea iubitorilor de câini de aiurea, ucideri de copii o clipă nesupraveghiaţi, justificări cu duiumul – iată situaţia „la zi” a relaţiei om –  câine la Bucureşti.

Poate o nouă ochire spre Europa ne-ar aduce soluţia salvatoare.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123