„Soldaţii. Poveste din Ferentari”. Un film curajos
https://www.ziarulmetropolis.ro/soldatii-poveste-din-ferentari-un-film-curajos/

CRONICĂ DE FILM Conceput ca un film antispectacular, dedramatizat şi nonsenzaţional, dar asumat polemic, „Soldaţii. Poveste de Ferentari”, debutul în lungmetrajul de ficţiune al regizoarei Ivana Mladenovic, poate rămâne, prin curajul său formal şi tematic, un reper în cinema-ul românesc.

Un articol de Ionuţ Mareş|23 octombrie 2017

Foarte puţine filme de debut din cinematografia română a ultimilor 15 ani au avut îndrăzneala formală şi tematică pe care o etalează „Soldaţii. Poveste din Ferentari”.

Este primul lungmetraj de ficţiune al tinerei cineaste Ivana Mladenovic, născută în Serbia, dar absolventă de Regie în România (la UNATC Bucureşti), unde şi-a realizat şi primele scurtmetraje şi unde continuă să facă filme (în 2016 a interpretat de asemenea personajul Solange în „Inimi cicatrizate”, adaptarea liberă a lui Radu Jude după scrierile lui M. Blecher). În 2012, lansa documentarul de lungmetraj „Stingeţi becurile”, care urmărea eliberarea din închisoare a unor tineri romi.

Interesată de marginali, fiind ea însăşi dublu minoritară în cinematografia din România (femeie regizor şi etnic sârb), Ivana Mladenovic pătrunde din nou în lumea romilor şi oferă un film combativ şi curajos, deşi nu lipsit de riscuri. Pentru asta, ea porneşte de la un roman autoficţional de succes, apărut acum câţiva ani în celebra colecţie Ego.Proză a Editurii Polirom: „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, de Adrian Schiop, scriitor care devine şi co-scenarist.

Fidelă unui demers foarte apropiat de docuficţiune, Ivana Mladenovic îl distribuie pe însuşi Adrian Schiop, fără nicio experienţă de actorie, în rolul lui Adi, un antropolog în jurul a 40 de ani care se mută pentru o perioadă în chirie în cartierul bucureştean Ferentari cu scopul de a aduna informaţii pentru o lucrare de doctorat despre manele.

Atenţia nu este însă pe cercetarea lui Adi, deşi nu lipsesc unele secvenţe reuşite cu documentarea sa, cum ar fi o întâlnire cu producătorul muzical Dan Bursuc şi un fragment dintr-o nuntă în care mireasa şi invitaţii dansează pe manele în mizeria din faţa unui bloc. Focusul este pe neaşteptata şi imprevizibila relaţie amoroasă pe care Adi o are cu Alberto, un fost deţinut de etnie romă, jucat cu dezinvoltură şi convingere de un alt actor neprofesionist, Vasile Pavel-Digudai.

Totul este dublat de momente de aparent documentar, când, prin intermediul celor doi protagonişti, filmaţi de la distanţă, sunt redate străzile din cartier, cu oamenii lor, într-un tip de cine-verite deloc nou în cinematografia română (regizori precum Iosif Demian sau Mircea Daneliuc l-au folosit cu succes în anii `70-`80), dar inedit pentru Noul Val de după 2000. Cartierul Ferentari este însă doar fundalul pentru povestea centrală, o alegere dramaturgică ce blochează căderea în senzaţionalism şi oferă în acelaşi timp suficiente portrete de personaje episodice şi descrieri ale zonei pentru a da consistenţă unei astfel de docuficţiuni.

Proaspăt este mai ales amestecul exploziv în care Ivana Mladenovic include o temă foarte puţin abordată în filmul românesc (homosexualitatea, tratată deglamourizat şi neromanţat), observarea din interior a unui mediu social ignorat şi supus prejudecăţilor, fără a căuta exoticul, şi o estetică antispectaculară.

Un stil destabilizator, tocmai prin aspectul intenţionat brut şi nepretenţios (însă nu şi naturalist-mizerabilist) al imaginii (Luchian Ciobanu), printr-un montaj (Cătălin Cristuţiu) care mizează foarte mult pe elipse şi pe alternarea echilibrată a secvenţelor de interior cu cele de exterior, printr-o construcţie narativă dedramatizată şi cât mai realistă, şi interpretări actoriceşti contrastante – rugozitatea jocului lui Adrian Schiop este contrabalansată de carisma şi umorul lui Vasile Pavel-Digudai.

Acest dispozitiv formal inedit pentru cinematografia română îşi arată însă uneori limitele. O excelentă secvenţă din final în care Alberto, filmat de la distanţă, printre oameni ai străzii din Gara de Nord, în timp ce pe coloana sonoră se aude o discuţie a sa la telefon cu Adi, plecat din Bucureşti, aduce o uşoară infuzie de emoţie. Însă ea îşi pierde din efect pentru că până atunci Ivana Mladenovic pare să se fi ferit să trateze ea însăşi serios relaţia sentimentală a celor două bărbaţi.

Deşi mizeria străzilor şi a blocurilor nu scapă, aşa cum era şi firesc, privirii camerei de filmat, care nu insistă asupra ei, în schimb nu există, de pildă, niciun sărut între Adi şi Alberto, iar sexul este evitat, fiind doar sugerat. La asta se adaugă şi caracterul comic şi ridicol pe care îl primesc majoritatea secvenţelor de intimitate dintre cei doi. Aceste alegeri discutabile de regie diminuează potenţialul progresist şi răscolitor al filmului. E ca şi cum Ivana Mladenovic s-a temut să bruscheze şi mai mult spectatorul, oferindu-i în schimb un uşor îndulcitor.

În lipsa unei atenţii mai mari în a reda atracţia fizică şi apropierea emoţională dintre cei doi protagonişti (dincolo de potenţialele motivaţii psihologice ale fiecăruia, sugerate uneori), relaţia lor pare pe alocuri schematică şi chiar demonstrativă (la fel ca evoluţia ei – alternarea momentelor de apropiere şi tandreţe cu cele de respingere şi de ceartă, exact ca în reprezentarea oricărui cuplu în cinema-ul mainstream).

„Soldaţii. Poveste din Ferentari” este însă probabil cel mai ambiţios film românesc de debut al acestor ultimi câţiva ani, care dezvăluie o voce regizorală originală. Un stil care se ţine la distanţă atât de tentativele de cinema de gen sau de cinema comercial, de tip „Lumea e a mea”, „Câini” sau „Un pas în urma serafimilor”, cât şi de debuturi realizate în siajul Noului Cinema Românesc, de tip „Câinele japonez”, „Acasă la tata”, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor” sau „Mariţa”. Şi aminteşte de îndrăzneala de început a celor mai apreciaţi regizori ai Noului Val.

„Soldaţii. Poveste din Ferentari” a fost prezentat recent la Festivalurile de la San Sebastian şi Toronto, dar şi la Bucureşti, în cadrul „Les Films de Cannes à Bucarest”. Lansarea în cinematografele din România este programată pentru 2 februarie 2018.

15
/05
/14

Ziarul Metropolis şi MediaPro Distribution te trimit la cinema! Participă la concurs şi poţi câştiga 3 invitaţii duble pentru filmul „#selfie”, la Cinema City Sun Plaza din Bucureşti.

15
/05
/14

Filmul "Grace of Monaco", cu Nicole Kidman, a fost proiectat în deschiderea Festivalului de la Cannes, în afara competiţiei oficiale, şi a fost primit cu râsete, ironii şi critici de jurnaliştii din presa de specialitate, prezenţi la proiecţia care a avut loc miercuri.

14
/05
/14

10 actori talentați din teatrele din România vor avea parte de expunere, de întâlniri cu publicul, presa și specialiștii din industria filmului la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (30 mai – 8 iunie), în cea de-a treia ediție a programului 10 pentru FILM.

13
/05
/14

Cu ocazia celei de 67-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes (14 – 25 mai 2014), TV5MONDE va avea un program special, pe toată durata prestigiosului eveniment cinematografic.

12
/05
/14

22 de povești românești, 14 lungmetraje și 8 scurtmetraje, unele prezentate în premieră absolută, se regăsesc în mult-așteptata secțiune Zilele Filmului Românesc, la cea de-a 13-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (30 mai – 8 iunie).

12
/05
/14

Borgman este un thriller horror cu tentă de umor negru, regizat de olandezul Alex van Warmerdam (The Northerners, The Dress), despre un vagabond care intră în viaţa unei familii din partea superioară a societăţii, transformând-o imediat într-un adevărat coşmar.

12
/05
/14

CRONICĂ DE FILM. Documentarul ”Bucureşti, unde eşti?”, al fotografului şi cineastului Vlad Petri, surprinde protestele din 2012 din Capitală, oferind nu doar o perspectivă empatică şi cu o certă valoare sociologică şi istorică, dar şi o încercare, mai subtilă, de chestionare a realităţii.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.

09
/05
/14

Ioana Flora a primit Premiul pentru interpretare feminină din partea Uniunii Cineaștilor din România, pentru rolul Tania din Déjà Vu (2013), producție independentă în regia lui Dan Chișu.

08
/05
/14

CRONICĂ DE FILM „#Selfie”, debutul în lungmetraj al Cristinei Iacob, este ca o postare stridentă pe Facebook care se vrea spiritual-amuzantă şi ţipă din toţi rărunchii după like-uri, deşi e superficială şi nepăsătoare că ar putea fi considerată pueril-banală.

07
/05
/14

Sâmbătă, 10 mai și duminică, 11 mai, la Noul Cinematograf Al Regizorului Român, sunteţi invitaţi la un eveniment de marcă: proiecția trilogiei "Paradise" - semnată de austriacul Ulrich Seidl -, deliciul criticii internaționale

06
/05
/14

Filmele europene și independente se bucură de un public mai numeros în 2014, datorita ediției a IV-a a proiectului cultural Cinema-Edu, dedicat liceeniilor din București și din alte 10 localități din România.