În ultima zi a lui noiembrie s-a încheiat a şasea ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru INTERFERENȚE de la Cluj, anul acesta axat pe tema Războiului (atât în sensul marcării unui secol de la încheierea Primului Război Mondial, cât şi ca realitate puternică a contemporaneităţii).
Un articol de Cristina Enescu Aky|1 decembrie 2018
Organizat o dată la doi ani, festivalul este un eveniment de referință între marile evenimente teatrale din țară și din Europa, și îl are ca director pe Tompa Gábor, directorul Teatrului Maghiar de la Cluj și totodată actualul președinte al Uniunii Teatrelor din Europa.
Ca la fiecare din edițiile precedente, nume importante ale lumii teatrale internaționale (în mod particular din Europa Centrală și de Est, zonă în mod special marcată de Primul Război Mondial dar și de numeroase alte conflicte de atunci încoace) dar și oameni de teatru tineri și-au prezentat producțiile la Cluj. Printre invitații foarte așteptați, cel a cărui prezență a fost poate cea mai copleșitoare, în absența sa, a fost celebrul regizor lituanian Eimuntas Nekrosius, decedat cu 6 zile înaintea prezentării spectacolului său „Sons of a Bitch” la Interferențe. Este nu doar ultimul spectacol creat de acest regizor renumit de câteva decenii, ci și ultimul la care a repetat, pentru înlocuirea unui membru al distribuției în perspectiva venirii la Cluj. Textul (dramatizat de însuși autor) aparține lui Saulius Saltenis, scriitor și politician lituanian, unul dintre cei care în 1990 au semnat actul de reinstaurare a statului lituanian.
„Sons of a Bitch”, un spectacol cu rezonanțe adânci și ultimul al regizorului
Aniversând și ea anul acesta un secol de existență ca stat independent, Lituania a fost marele personaj din umbră al spectacolului „Sons of a Bitch”, prezentat pe 29 noiembrie la Teatrul Maghiar din Cluj, care a avut premiera în martie anul acesta. O Lituanie a secolului 18, pe vremea când făcea parte din Prusia, o istorie mare, frământată, reflectată în istoriile personale ale unor oameni care au făcut parte din ea. Numeroase metafore vizuale și sonore, viscolul din borcanele cu fulgi de polistiren, eroul mort Kristijonas permanent prezent pe scenă, mijloace tehnice simple dar puternic expresive, exploatarea inspirată a corporalității actorilor, o țesătură complexă de mituri arhaice, credințe păgâne și ritualuri creștine – pe scurt, un spectacol care vorbește nu doar despre forța și caracterul de supraviețuitor al spiritului poporului lituanian, ci și despre forța creatoare, simplitatea și totodată expresivitatea acestui om de teatru marcant, Eimuntas Nekrosius, care de la începutul anilor 1980 nu a încetat să impresioneze și să surprindă.
„Un fel de geniu”
Este formularea memorabilă cu care îl descria Arthur Miller în 1985 pe acest cel mai cunoscut regizor lituanian de teatru și operă, primul care a atins celebritatea internațională. Miller vizionase celebrul spectacol al său „Pirosmani.. Pirosmani…”, pe care și-a dorit mult să îl aducă la New York, declarând că unicul obstacol care a stat în calea unei cariere de talie mondială a lui Nekrosius a fost „neșansa de a se fi născut într-o țară cu o limbă minoră”. Chiar și așa, regizorul a devenit unul dintre maeștrii recunoscuți și foarte respectați ai țării sale și ai teatrului european contemporan.
Născut în 1952, Nekrosius a studiat artele teatrului la Moscova, după doi ani studiați la Conservator. Numele său, ca creator de spectacole cu faimă mult dincolo de granițele țării sale, s-a legat mulți ani de Teatrul Tineretului din Vilnius. În 1998 a fondat studioul de teatru Meno fortas (Fortăreața Artei), creat special pentru producțiile regizate de el. Meno fortas a prezentat frecvent diferite producții în străinătate. Multe dintre montările lui Nekrosius au fost de factură așa-numit „contemporan clasică”, rămânând până astăzi în memoria teatrului contemporan spectacole ale sale precum trilogia shakespeariană (Hamlet, Macbeth și Othello, spectacole create între 1997-2000), Unchiul Vania al lui Cehov, Micile tragedii (Pușkin), etc.
Nekrosius a avut o activitate intensă și în Italia: a fost director artistic al Teatro Olimpico di Vicenza (2011-2013), debutul său ca regizor liric a avut loc la Teatro Comunale di Firenze (cu un Macbeth despre care se mai vorbește și astăzi), și a pus în scenă Faust-ul lui Gounoud la Scala di Milano. A fost extrem de apreciat și pentru că faptul a lucrat mult cu actori tineri.
În 1997 a creat unul dintre cele mai de succes spectacole ale sale, un „Hamlet” care a fost invitat apoi la aproape toate marile festivaluri de teatru ale Europei și a primit numeroase premii, printre care Premiul Național Lituanian. Despre acest spectacol, Eugenio Barba spunea că este cel care l-a făcut pe Nekrosius un mare nume în Europa. „Este un artist de teatru care înțelege dramaturgia acțiunilor la fel de clar precum înțelege dramaturgia cuvintelor” spunea Barba despre Nekrosius.
Acum 30 de ani, Nekrosius a orchestrat o premieră semnificativă pentru teatrul și cultura lituaniană: turneul de o lună în America al Teatrului Național de Tineret din Lituania, marcând începutul ieșirii acestei țări de sub dominația (inclusiv culturală) a Uniunii Sovietice. Turneul a fost semnificativ și din punct de vedere politic și istoric, unind pentru acest eveniment atât oameni de cultură din Lituania încă sovietică dar și din diaspora (care, în mare măsură, păstrau distanța față de compatrioții rămași sub comunism).
Un regizor de puține cuvinte și multă expresivitate
Deși vorbea puțin despre arta lui, Nekrosius spunea printre altele că regizorul trebuie să fie capabil să citească un spectacol pe verticală, ca pe o partitură muzicală. De altfel, spectacolele sale au impresionat și prin crearea unui univers sonor foarte complex și intens, în care se împleteau adesea șoapte și sunete ale naturii cu instrumente muzicale și diferite coloane sonore. Sunetul a fost unul din instrumentele prin care regizorul a creat un univers emoțional și psihologic puternic și special. Nekrosius a fost un povestitor inedit și prin multele simboluri și semnificații vizuale de pe scenă, prin recrearea elementelor naturii (apă, aer, foc și apă – „Îmi plac texturile crude, mediul natural îmi e mult mai apropiat decât decorurile cultivate și rafinate”), utilizarea tăcerilor ca forță a comunicării, un limbaj teatral individual și totodată arhetipal și universal, precum și o expresivitate particulară a utilizării obiectelor de pe scenă, în continuarea poveștilor create prin interpretarea verbală și corporală a actorilor.
Despre stilul său de lucru, actorii din Hamlet spuneau că e genul de regizor care dădea extrem de puține indicații actorilor. Însă o vagă mișcare a mâinii sau o privire a lui transmiteau extrem de multe indicații actorilor în timpul repetițiilor.
„Teatrul, ca și natura umană, nu poate fi complet explicat sau înțeles. În literatură, în artă, sentimentele se mișcă prin intermediul hârtiei, al ecranului, în muzică prin intermediul sunetelor. Însă în teatru totul se mișcă prin intermediul vieții.” (Eimuntas Nekrosius)
Dumnezeu să îl odihnească.
Foto credit: Spectacol – Biró István . E. Nekrosius – www.sibfest.ro
