Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din romanul „Specii” de Cristian Fulaş, cel mai nou titlu din colecţia „Ego. Proză” de la Editura Polirom.
Un articol de Ziarul Metropolis|3 februarie 2023
„Noul roman al lui Cristian Fulaș, Specii, nu seamănă cu nici una dintre cărțile publicate anterior de acest autor versatil și imprevizibil, care reconstituie minuțios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă și haotică. «Lăsați orice speranță, voi ce intrați…» în universul ficțional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare șef de partid un biet pușcăriaș părăsit de toți, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu știe cum să-și umple timpul (al ei și al copilului) fără ecrane și internet, sau Gelu, cel care, deși apare sporadic în paginile cărții, sintetizează perfect tupeul nețărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaș ne oferă o radiografie bine calibrată a deșertăciunii, într-o narațiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condițiile absenței totale a sensului.” (Carmen Mușat)
Cristian Fulaș este autorul bestsellerului Ioșca, roman publicat în două ediții de Polirom, apărut de curând în limba franceză, la editura canadiană La Peuplade, traducere de Florica și Jean-Louis Courriol. Ediția franceză a romanului a prilejuit în luna noiembrie a anului trecut mai multe întâlniri cu cititorii din Franța (Bordeaux, Nantes, Paris, Lyon) și Belgia (Bruxelles).
„Cu accente simfonice şi uriaşe excese, acest roman asemănător unui stejar bătrân se evidenţiază ca un imens poem în proză pe tema condiţiei umane. Operă seducătoare prin turul ei de forţă narativ, Ioşca ne restituie atmosfera azi dispărută a unei Românii îndepărtate, închisă într-o vale, dar care prin tragedia ei urcă pe culmile existenţei.” (Charles Ficat, Revue des Deux Mondes)
Cristian Fulaș (n. 1978) a absolvit Facultatea de Litere din Baia Mare și a făcut studii aprofundate de teoria literaturii la Universitatea din București. A debutat în 2015 cu Fâșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, Premiul revistei Accente). Tot în 2015 a publicat Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 După plâns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books). A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Busola (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). Din 2019 lucrează la o nouă traducere după romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (2017), romanele Fâșii de rușine (2018), După plâns (2019) și Ioșca (2021, 2022; desemnat romanul anului în cadrul Premiilor RSS Reloaded și cartea de proză a anului 2021 de omiedesemne.ro și agentiadecarte.ro, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, nominalizare la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT, Premiul Observator cultural, secțiunea Proză; traducere franceză la editura La Peuplade), ca și biografia romanțată Celan. Am trăit, da (2022). În 2018 a publicat Povestea lui Dosoftei la Editura Muzeelor Literare Iași, în cadrul unui proiect FILIT.
FRAGMENT
La capătul dinspre autostradă al drumului, pe dreapta, se ridica noua casă a viitorului lui asociat. Era o combinaţie. Omul pornise mai de jos şi începuse să strângă bani când preţul caselor sărise de limita de TVA şi toţi corporatiştii din cartier aleseseră să plătească în cont până la limită şi restul la pungă. Diferenţa de preţ nu era foarte mare, vreo douăzeci de mii de euro de casă, dar în timp sutele de case vândute şi parandărăturile cu constructorii îl îmbogăţiseră serios, stătea bine pe nişte milioane de euro (peste zece, din câte înţelegea Victor) şi creştea. Cumpărase terenul de la un tovarăş de‑al lui pe bani puţini, ăla căzuse la necaz şi avea nevoie, negociase ca un tigru şi‑l scosese sub juma’ de preţ, trei hectare pe marginea lacului cu deschidere generoasă, vreo 80 de metri. Nu era deloc rău, şi‑a spus Victor, care până atunci nu reuşise niciodată să ajungă acolo. Ridicase o casă cu adevărat spectaculoasă, un vis din beton, oţel şi sticlă cât vedeai cu ochii, arhitecţii şi constructorii italieni pe care‑i aduseseră creaseră o structură aproape transparentă prin care încă de la intrare se vedeau mica pădure din spate şi lacul din fundal. Dichis, şi‑a spus, fără nicio urmă de invidie, dar interesat să vadă interiorul. În ceea ce‑o privea, Corina nu înţelegea nimic din ce vedea sau îşi dorea să nu înţeleagă. Dacă n‑ar fi fumat toată ziua şi n‑ar fi luat pastiluţa, ar fi murit acolo de invidie, ar fi făcut stop cardiac, casa aia nu exista, visa, nu, era imposibil să existe aşa ceva, case ca acelea nu existau decât în reviste şi în filme, n‑avea cum. A coborât din maşină cu un uşor tremur în picioare, trăia un vis şi nu ştia exact cum să‑l ia. Un valet s‑a apropiat de Victor şi a făcut un uşor semn din cap înspre parcarea din pietriş improvizată în capătul drumului, în plin câmp. Acolo era lumea. O imagine esenţializată a lumii lor. Maşinile din acea parcare erau însemnele averii care trebuia etalată. Nu avea sens să ai bani, dacă nu arătai asta. Cele mai scumpe modele de maşini din lume stăteau aliniate cuminţi la marginea câmpului, o altă umanitate, cea a obiectelor. Iar proprietarii lor ştiau foarte bine ce făceau, le cumpărau pentru a‑şi arăta puterea şi a aparţine spaţiului intermediar dintre puterea politică şi pulime, zonei banilor. Victor a întors privirea, în poartă se înfiinţase proprietarul (mic de statură, cu un zâmbet fericit pe buze, îmbrăcat la patru ace şi cât se poate de binevoitor), s‑au salutat, Victor i‑a prezentat‑o pe Corina, el s‑a prefăcut că n‑o mai văzuse niciodată, deşi îşi amintea vag faţa ei şi cu un mic efort ar fi putut să spună de unde o cunoştea. Au intrat în casă, Victor era un invitat important şi trebuia condus până în grădină, a fi din zonă însemna şi un soi de asumare a unui comportament aristocratic în care oamenii cu adevărat importanţi erau trataţi mai atent decât cei mai puţin importanţi, astfel desenându‑se în textura reuniunilor un adevărat model al rangurilor aristocratice nenumite, dar existente. Casa era înaltă, cu tavane la cinci metri înălţime, cu spaţii vaste şi holuri care puteau foarte bine să devină camere de sine stătătoare, la vreo zece metri de intrare spaţiul deschizându‑se într‑un living care se ridica pe înălţimea a două nivele din cele trei, o încăpere uriaşă, de 20 de metri pe 10, care printr‑o minune a arhitecturii moderne se deschidea spre grădină şi lac printr‑un perete complet vitrat, perete care cu ocazia petrecerii de inaugurare fusese tras în margini, făcând să dispară distincţia dintre interior şi exterior. Proprietarul a ţinut neapărat să‑i arate lui Victor adevărata lui mândrie, un tablou de Ghenie care trona pe peretele opus grădinii şi care probabil costase cât o casă, chiar dacă nimeni nu înţelegea nimic din el. O hidoşenie, şi‑a spus Victor, dar, dacă aşa îi plăcea omului, el nu se băga.
Afară, arhitecţii creaseră o altă minune. Terasa casei se întindea pe tot frontonul şi era construită din oţel şi sticlă. Podeaua din marmură neagră reflecta şi cea mai stinsă lumină. Din marginea terasei, unduind printre copaci şi în jurul piscinei de dimensiunile unui bazin olimpic (dar stilizat, cu forme şi curbe frumoase, cu podeţe şi mici deckuri cu şezlonguri care îmbiau la odihnă), se desprindeau alei din travertin iluminat care străbăteau toată lungimea de 300 de metri a curţii până la pontonul uriaş de la marginea lacului. Adevăraţi artişti ai amenajărilor exterioare, peisagiştii angajaţi pentru acea curte aduseseră tot felul de copaci exotici gata crescuţi, pietre rare pe care le aşezaseră printre ei, bolovani uriaşi din roci colorate care păreau să sprijine strălucirea lumii. Iar pontonul, iluminat în culori calde şi închis în partea dreaptă cu o casă pentru bărci, era o oază de linişte în mijlocul apei, locul spre care se îndreptau toate privirile şi pe care peisagiştii se pricepuseră să‑l pună în valoare la modul absolut.
Foto (portret): Andrei Păcuraru
