Spectatorul de ciocolată…
https://www.ziarulmetropolis.ro/spectatorul-de-ciocolata/

… Vă amintiţi de sâmbătă aceea cu 50 de grade, caniculă mare şi avertisment pe măsură de stat sub ocrotirea aerului condiţionat? Ei bine, în aceeaşi sâmbătă era programată penultima reprezentaţie din această stagiune a Soldatului de ciocolată, la Teatrul Odeon.

Un articol de Andreea Nanu|11 Iulie 2017

A merge sau a nu merge la spectacolul pentru care, la fel, îmi procurasem bilete din vreme, echivala, pe măsură ce se apropia ora începerii, cu un hamletian a fi sau a nu fi. Îmi doream atât de mult să văd spectacolul pentru care mă pregătisem, citisem cronici, ascultasem un interviu interesant cu Andrei Șerban…

Ce mai, mă apropiam de formula lui George Banu, a spectatorului avizat!… Pe jumătate cardiacă, mi-am luat inima în dinți și mi-am calculat călătoria spre Odeon în așa fel încât să am acces, cât mai des, la o sursă de răcoare. Misère! Nu am anticipat că la destinație, în loja de la teatru, mă aștepta un loc plușat în cuptor, la o temperatură mai ridicată decât cea degajată de asfaltul topit, la care se adăuga, nefericit, și lipsa de aer… În cursa mea toridă, nu am citit micuțul afiș pe care scria că momentan sala nu dispune de aer condiționat…

M-am fixat în scaun, hotărâtă să rezist. Ei hai, cât de rău poate să fie? … În sală, un covoraș de evantaie, ca un pâlc de fluturi artificiali, captivi. Mi-am amintit instantaneu de o cronică din 2016 la Soldatul de ciocolată în care autoarea descria cum își agită evantaiul în așteptarea spectacolului…Așadar, e poveste veche…vara caniculară…lipsa aerului condiționat…soldatul de ciocolată.

…Mă scurg de căldură, privind la scena pe care așteaptă câțiva soldăței miniaturali. Nu îmi dau seama din ce sunt făcuți dar eu, în mod sigur, am devenit nici mai mult nici mai puțin… spectatorul de ciocolată! Penumbra. Gongul. Intră în scenă Raina, impetuoasă, și mama, fantastic interpretată de Antoaneta Zaharia. Trebuie spus de la început că spectacolul regizat de Andrei Șerban are o distribuție dublă pentru (aproape) fiecare rol. De căldură, și eu încep să mă dedublez, atenția mea se deplasează de la prezentul concret al spațiului scenic(ingenios proiectat de Anka Lupeș) la planul metafizic, la eternul uman a cărui logică subîntinde trama comediei lui Bernard Shaw.

Spectacolul s-ar mai fi putut numi: oameni, arme și ciocolată. Căldura (din cauza căreia, poate, în alte teatre lipsite de condițiile necesare spectacolul ar fi fost amânat) făcea să crească ponderea metafizică a ultimului element. Ciocolata… Ciocolata, căldura, topirea iminentă…Îmi treceau prin minte cărțile și spectacolele inspirate de acest cuvânt magic pentru consumatorul contemporan, ca să amintesc doar ce-mi vine în minte acum: Chocolat, filmul cu Depp și Binoche, Poftă de ciocolată, romanul lui Care Santos…

Soldatul elvețian Bluntschli năvălește sub patul Petkovăi, hăituit de soldații bulgari care, în acest mărunt război balcanic, sunt susținuți de ruși. Mândra și idealista Raina îi oferă fugarului, în cele din urmă, o bomboană de ciocolată pe post de panaceu universal. De fapt, chiar bravul căpitan îi mărturisise că în fața faptelor de arme suntem cu toții „lași” și am prefera, mai degrabă…ciocolata!!! În fața morții, a sacrificiului suprem pentru gloria țării, ciocolată își spune cuvântul, înclină balanța.

Ciocolata are și ea o dublă distribuție. Pe de o parte trimite la sentimentul dulce al dragostei, pe de altă parte ilustrează patriotismul fondant, de tip zaharicală, care nu rezistă la intemperiile exterioare, deși istoria îl reia ca personaj, găsindu-l mereu pe lista de casting. Înainte de 1989 aveam patrie dar n-aveam ciocolată. Acum, în era libertății absolute, avem ciocolată (elvețiană!) din belșug, dar nu mai avem patrie! …

Într-un interviu acordat de Andrei Șerban înainte de premiera acestei piese la București în toamna lui 2016, regizorul român se bucura de potrivelile care, prezente în textul lui Bernard Shaw și potențate de adaptarea realizată de Dana Dima, oglindesc realitatea românească: patriotismul-acadea, situația de la Opera din București, naționalismul lozincard. Într-un asemenea context, montarea unei comediei lui Shaw devine, mărturisește Andrei Șerban, un „cadou” pentru regizorul care vrea să vorbească lumii contemporane despre ea însăși.

Și într-adevăr, Andrei Șerban ni se adresează direct prin această piesă în tușe groase, expresioniste dacă ar fi să le traducem în limbajul picturii. Costumele în culori aprinse, gesturile voit exagerate, replicile declamate, toate întăresc acest expresionism al teatrului care, mizând pe efectele comediei bufe, fac un portret cât se poate de realist și, prin aceasta, agresiv, al realității… Ciocolata devine, uneori, amară. Din ingredientele ei face parte amărăciunea ca simptom al neputinței noastre cotidiene. O neputință care, în plan politic, se cheamă război. O neputință care poate izbucni, în mod nefast, oricând. Despre oameni și arme…sau, despre ceea ce rămâne din noi, oamenii, în momentul în care ni se iau armele și războiul ia sfârșit.

Fiecare se confruntă, în lipsa unui conflict exterior mobilizator (cum e războiul!) cu propria sa rațiune de-a fi. Pentru Petkovi este păstrarea statutului de familie bună în înalta societate bulgărească în care reperele validității sunt să ai o „bibliotecă” și „să te speli în fiecare zi pe mâini”; pentru Nikola, să-și facă un butic; pentru Luka, să acceadă la iubirea lui Sergius, ea, doar o servitoare; pentru Sergius, să devină comandant, cu autoritate… la fel ca în dragoste, vocația lui e să supună, să conducă…

Adevărat, există și alte potriveli care facilitează trimiteri la situații conflictuale din societatea românească, la neajunsuri mai mult sau mai puțin conjuncturale. Cum ar fi trimiterea (reluată) la Opera națională din București (e semn bun dacă și Bernard Shaw auzise de ea!). Dar aceste semnale, atent traduse în gesticulația viu colorată, se estompează în atmosfera de comedie bufă…

Cronicile de întâmpinare anunță piesa lui Shaw ca fiind despre „divizarea Europei”, „naționalism și xenofobie”, toate aceste cuvinte tari care abundă în discursurile oficiale dar care, iarăși, în piesa lui Shaw se topesc ca ciocolata, într-o savuroasă comedie dulce-amară… Nu-i de mirare că, în momentele de detașare, ai impresia că Shaw își dă mâna cu Caragiale, că personajele, în afara distribuției duble, au și o genealogie dublă. Dublura trimite și la distanțare.

Într-adevăr, distanța e necesară, și acest lucru pare să ni-l sugereze Andrei Șerban. Tușele îngroșate (chipuri, costume, gestică) traduc distanța dintre noi și personaje, chiar și dintre actori și personajele pe care le interpretează. Nimic nu rămâne ascuns, până și rufele familiei sunt expuse, devin sursa unui hilar autodenunț! Până într-acolo încât unele personaje dau impresia de marionete în mâna destinului, a războiului și a dragostei.

Nimic nu e grav…totul se rezolvă cu o bomboană de ciocolată!… Așadar, o cortină invizibilă și paradoxală se interpune între noi și lumea scenei, ca și cum regizorul ar vrea să ne spună că nu putem supraviețui într-o lume fără comunicare, ca și cum ar încerca, în același timp, să ne atragă atenția asupra faptului că suntem marionete, că există, invizibil, păpușarul căruia îi dăm diferite nume. Autoritatea căreia simțim nevoia, din slăbiciune sau lipsă de opțiuni, să i ne supunem. De aici, întrebările esențiale: Cui slujim? Cine suntem? Ce urmărim? Care sunt lucrurile cu adevărat importante? Parafrazând celebra sintagmă make love not war, am putea spune, invocând actualitatea lui Shaw: „faceți ciocolată, nu arme!”

În interviul care anunța premiera Soldatului de ciocolată în 2016, Andrei Șerban vorbea și despre „dimensiunea verticală” de care avem nevoie în artă. Filmul românesc, spune regizorul, deși la modă, în trend, redă prea exact realitatea și tocmai de aceea se împotmolește în ea, nu mai reușește s-o depășească. Teatrul, însă, face excepție… Mi-a atras atenția și comparația fină a categoriilor de public, cu francezii foarte reci care bifează spectacolul ca pe un devoir culturel, în timp ce publicul american, copil, preadolescent în cel mai bun caz, se bucură și aplaudă cu nevinovăție.

Cât despre publicul românesc… Andrei Șerban remarca cu prilejul premierei de la Odeon : „…mi-am dat seama că în ultimul timp se vine la teatru cam ca la biserică. Venim la teatru ca la ceva foarte serios, și la teatru nu trebuie să râdem, pentru că sunt probleme grave…”. Deși comparația nu este întru totul fericită (pentru că face din Biserică o victimă colaterală, teatrul ca și biserica având nevoie de un spectator avizat și angajat, nu pasiv, ignorant sau prizonier al falsei evlavii, nu…de ciocolată!)…

…De ce nu râd românii la teatru? Deși sună straniu, râsul e un lucru greu. Fiindcă a râde din toată inima e o expresie a libertății. Ca să râzi (să te exprimi plenar !) trebuie să fii liber, inclusiv de griji cotidiene mărunte, de prejudecăți, de frică, de ignoranță… sau de condiții termice exterminatoare! Apoi, să nu omitem un detaliu istoric: timp de câteva (glorioase!) decenii, românilor le-a înghețat râsul pe buze, deformat în rânjet de gerul comunist…

Se pare că ne situăm (încă) pe o linie de graniță care stimulează, în artă, dialectica între tragic și comic. Aici, în contextul autohton, accentele de comedie bufă pot trimite, într-adevăr, la substratul lor tragic. Ideea contrastului (râsu-plânsul!) m-a asaltat în timpul spectacolului cu fiecare apariție a lui Constantin Cojocaru (bătrânul general Petkov!), a cărui mimică de o expresivitate unică rivalizează cu masca din teatrul antic, masca în a cărei grimasă comică alunecăm în abis, spre cele mai tainice (și tragice!) locuri ale conștiinței…

Panourile se învârt haotic, imaginile dansează în aerul încins al sălii. Suntem încă, geopolitic și cultural, scena unde totul e (încă) posibil… Nici că se putea o aluzie vizuală mai sugestivă decât tapetul cailor verzi pe pereți!

 

…Ofițerul rus, cu căciula de blană trasă pe ochi, anunță fioros: „cincisprezece minute pauză”. Cu regret, am părăsit de tot sala. Mi-a părut rău că nu am putut să rezist fizic pentru a vedea spectacolul până la capăt. Afară, vâlvătaia aproape că sugera o adiere răcoroasă față de sufocarea din loja Odeonului. Pentru mine, piesa lui Shaw rămâne un spectacol cu final deschis. La fel cum și această cronică ar putea spune multe despre actorii care dau, în funcție de distribuție, o coloratură diferită rolurilor. Regia lui Andrei Șerban conferă greutate detaliului exersat.

Scenografia e expresivă în funcționalitatea ei, în ton cu ritmul alert al piesei. Culorile sunt tari, costumele strălucesc, replicile se declamă, spectacolul seamănă cu un carusel de bâlci, la granița dintre realitate și imaginație. Actorii dau dovadă de virtuozitate pe sârma subțire întinsă (în tensiune!) între butaforie și ideal.

Aflu, citind alte cronici, că la final, actorii aruncă cu bomboane de ciocolată în sală, transferând asupra lor destinele înfățișate pe scenă, atenuând prezența bântuitoare a „rusului”… „Noi ruşii suntem cei mai buni şi pe noi nu ne va învinge nimeni”…extrapolând la scena (politică și nu numai) românească, nu vă sună oare cunoscut?… Și când mă gândesc că premiera a avut loc în Londra secolului XIX! Acum, distanța dintre lumi s-a micșorat, granița dintre centrul (lumii civilizate) și periferie s-a relativizat. Ce-ar fi spus Shaw de BREXIT? L-ar mai fi amuzat Europa noastră?

Revenind la comedia lui Shaw, cea mai autentic racordată la lumea ideală este Raina, care visează la iubire într-o lume fără război. Acesta ar fi mesajul care răzbate, neîmpuținat, până în lumea contemporană. Și poate că e singurul lucru demn de a fi reținut.

*

Așadar, 0 „lecție” de râs, dar în primul rând o lecție de eliberare, de libertate interioară care se cucerește, prin cultură și credința în umanitatea care ne leagă.

*

Soldatul de ciocolată … O comedie (chiar!)plăcută de George Bernard Shaw

traducerea și adaptarea (extra-ordinară!) Dana Dima

Cu: Sabrina Iaşchevici/ Nicoleta Lefter, Antoaneta Zaharia, Alina Berzunţeanu/ Ana Bianca Popescu, Alexandru Papadopol/ Gabriel Pintilei, Marius Damian/ Cezar Antal, Gelu Niţu/ Constantin Cojocaru, Conrad Mericoffer/ Cătălin Babliuc, Dimitrii Bogomaz Regia Andrei Şerban

Scenografia: Anka Lupeş

Coloana sonoră: fragmente din Ernani de Verdi

Foto: Soldatul de ciocolată – teatrul-odeon.ro



18
/12
/18

Povestea scrisă și regizată de Andreea Cristina Borțun, cea a celor a doi frați care se reîntâlnesc după mai bine de zece ani, în timpul unor proteste, despre vinovăție și frică, despre Cain și Abel, despre dragoste și ură, pe fundalul unei Românii în tranziție, îi aduce față în față pe Cosmina Stratan și Alexandru Ion.

18
/12
/18

"Cred că fericirea este supraestimată. Să fii satisfăcut, împăcat cu tine, sunt ţeluri în viaţă mult mai realiste decât visatul la fericire." - Brad Pitt

18
/12
/18

Câștigător al unui premiu Oscar (1993, Cel mai bun actor în rol principal pentru "Scent of a Woman"), Al Pacino a împlinit, anul acesta, 78 de ani. Iată un frumos omagiu (Epic Tribute) realizat de prietenul publicației noastre, Alexandru Catrina.

17
/12
/18

20 dintre cele mai bune scurtmetraje prezentate la ediția 2018 a Bucharest International Dance Film Festival* pot fi văzute în cadrul maratonului cinematografic dedicat filmelor de dans - [RE]TRACING. Evenimentul va avea loc miercuri, 19 decembrie, la LINOTIP - Centru Independent Coregrafic (București), începând cu ora 19.00.

17
/12
/18

Teatrul Metropolis sărbătoreşte împlinirea a 12 ani de existenţă, prin organizarea unui eveniment special. Astăzi, 17 decembrie 2018, de la ora 19.00, va avea loc "Gala Teatrului Metropolis 12", care, pe lângă marcarea frumoasei "vârste" a instituţiei teatrale, va aniversa şi cei 66 de ani de la debutul marii actriţe Tamara Buciuceanu-Botez pe scena românească.

17
/12
/18

Papa Francisc împlineşte astăzi 82 de ani. Suveranul Pontif a luat numele de Francisc după ce a fost ales Papă. El a fost Arhiepiscop de Buenos Aires și avea 76 de ani când a devenit Papă. Prelatul argentinian este al 266-lea Suveran Pontif şi primul Papă iezuit din istorie. Iată, în cele ce urmează, zece curiozitati despre Papa Francisc

16
/12
/18

Teatrelli oferă publicului o experiență culturală completă printr-o serie de concerte live: Concert Luiza Zan & Sorin Zlat-ZAT You Santa Claus, duminică, 16 decembrie, și concert acustic Sarmalele Reci, programat pentru 20 ianuarie 2019, dorind astfel să aducă mai aproape muzica unor artiști reprezentativi, în mijlocul unei săli de teatru.

14
/12
/18

DANS PRINTRE CUVINTE Deschizi televizorul şi eşti bombardat cu o limbă română de multe ori aproximativă, citeşti ce-a mai rămas din presa scrisă şi se întâmplă acelaşi lucru. Iar pe reţelele de socializare e jale. Cui îi mai pasă azi, în secolul vitezei, de gramatică? Ziarul Metropolis îţi propune un joc nou de gramatică, fără să te scoată la tablă…

14
/12
/18

Trupele britanice The Cure, Def Leppard, Radiohead, Roxy Music şi The Zombies plus cântăreţele americane Janet Jackson şi Stevie Nicks vor fi incluşi în 2019 în Rock and Roll Hall of Fame. Ceremonia va avea loc pe 29 martie la Barclays Center din Brooklyn.

14
/12
/18

Singurul film românesc prezent anul acesta la prestigioasele Premii ale Academiei Europene de Film (echivalentul Oscarurilor pentru industria cinematografică europeană), TOUCH ME NOT a fost nominalizat la European Discovery – Premiul FIPRESCI pentru cel mai bun debut în lung-metraj.

14
/12
/18

Marți, 18 decembrie, de la ora 19.00, la Sala Union a Cinematecii Române, va avea loc lansarea volumului „Păcatul originar. O autobiografie” de Anthony Quinn, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick.

13
/12
/18

În 2019, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) atinge, oficial, vârsta maturității. Cea de-a 18-a ediție va avea loc între 31 mai și 9 iunie, iar organizatorii au deja vești bune pentru cinefili: primele filme confirmate în program au fost lansate în cele mai importante festivaluri ale toamnei și vor avea premiera românească la Cluj-Napoca.

Page 1 of 76712345...102030...Last »