În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?
Un articol de Georgeta Filitti|20 martie 2016
BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Românii vor mai aştepta jumătate de veac spre a se lămuri ce înseamnă asemenea podoabe edilitare. Ele intră în peisajul bucureştean în timpul domniei regelui Carol I. E vremea când în faţa Universităţii sunt ridicate mai multe statui. A lui Mihai Viteazu (autor: Carrier Belleuse) a devenit, curând după inaugurare (1874), un reper de seamă al Capitalei. Adunări, solemne, cortegii, defilări, dar şi manifestaţii naţionaliste în favoarea unirii românilor din toate provinciile istorice, cu discursuri înflăcăraste rostite de tineri cocoţaţi lângă domnitor, au definit locul până la Primul Război Mondial.
Îi stau alături monumentele consacrate lui Spiru Haret (1851-1912), matematecian şi ministru al Învăţământului, cu reforme al căror spirit s-a păstrat peste timp; Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), cărturar ce a modelat limba română într-un mod remarcabil; Gheorghe Lazăr (1779-1823), întemeietor al învăţământului românesc.
În câteva zeci de ani, Bucureştiul a fost înzestrat armonios cu mai multe statui valoroase; a fost unul din factorii ce i-au adus supranumele de „micul Paris”. Iată câteva dintre ele: Mihail Kogălniceanu, Constantin Brâncoveanu (autor: Oscar Han), C.A.Rosetti (W. Hegel), Alexandru Lahovary (Antonin Mercier), Barbu Catargiu (R. Romanelli), Mihai Cantacuzino (K. Storck), Ionel Brătianu (Ivo Mestrovici), boierii Goleşti (W. Hegel, K. Storck, G.D. Mirea).
Între dorinţa de frumos şi cea de schimbare, bucureştenii au mutat de vreo şapte ori darul făcut de oraşul Roma, cu prilejul Jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. E vorba de Lupoaică. A stat la Arenele romane, în Piaţa Sf. Gheorghe, pe Dealul Mitropoliei, Piaţa Dorobanţi, Piaţa Romană, bd. I.C. Brătianu (între timp, s-a furat unul din copii, întemeietori ai Romei, pe care îi alăpta).
Dar nu toate monumentele de for public au avut norocul să supravieţuiască zguduirilor politice. Statuile regilor Carol I, Ferdinand I, ale prim miniştrilor Lascăr Catargiu şi Ion C. Brătianu, a ministrului Take Ionescu au fost dărâmate de regimul comunist. Din răstimpul 1945-1989, bucureştenii îşi amintesc de statuia lui Stalin, în piaţa cu acelaşi nume, a lui Lenin, la Casa Scânteii, şi cea a soldatului rus, în Piaţa Victoriei. Şugubăţ, Păstorel Teodoreanu l-a întrebat pe acesta: „Soldate rus, soldate rus,/ De ce te-au pus aşa de sus? / Fiindc-ai eliberat popoarele? / Sau pentru că-ţi put picioarele?”
Tăvălugul distrugerilor a cuprins şi alte multe statui, busturi, monumente votive. A fost recuperat cel al lui Eugeniu Carada (1826-1910), director al Băncii Naţionale, dar al primarului de excepţie Pake Protopopescu (1845-1893) nu s-a mai aflat niciodată.
După 1989, într-un peisaj mohorât, unde o vreme grija pentru estetica urbană părea anulată, au început timid refacerile. Doar că spaţiul e înghesuit, meschin, mereu lipsit de perspectivă, încât destui bucureşteni contestă chiar valoarea statuilor. Aşa e, de pildă, cea care a înlocuit statuia regelui Carol I, executată de croatul Ivo Mestrovici în 1939 şi spulberată sub dictatura comunistă.
De la absenţa chipiului domnitorului, până la coada prea ridicată a calului, privitorii cârtesc. Poate e o meteahnă a bucureştenilor. La fel au făcut în 1903, când s-a ridicat în Piaţa Universităţii statuia lui Ionel Brătianu. Dărâmată după 1945, ea nu mai poate fi astăzi judecată de trecători.
Un loc ce îşi aşteaptă personalizarea rămâne cel din faţa clădirii Presei libere, unde ani de zile a tronat statuia lui Lenin. Ideea generoasă a unui monument închinat Elisabetei Rizea, vajnica femeie din rezistenţa anticomunistă, pentru care s-a făcut o colectă publică, s-a irosit, odată cu banii adunaţi. Nişte tineri cu inspiraţie discutabilă au pus, la un moment dat, pe soclul gol, un tomberon şi un câine cu covrig în coadă. Mesajul „ermetic” viza condiţia actuală a oraşului?
Plimbaţi-vă prin oraş, căutaţi urme ale acestor piese de înfrumuseţare, chiar dacă unele zac în bălării şi maldăre de gunoaie ori sunt ornate cu geamantane Louis Vuitton („Leul”) şi vă veţi convinge că, odată, Bucureştiul a fost un oraş încântător.
