Ştefan Bănică, logodit cu iluzia
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-banica-logodit-cu-iluzia/

MEMORIA CULTURALĂ În decembrie 1983, Fănuş Neagu continua seria „Prietenii mei, actorii“ cu un portret al lui Stefan Banica, „unul din marii noştri actori, venit pe lume ca să ne semene ideile cu miresme“.

Un articol de Ziarul Metropolis|12 decembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În decembrie 1983, Fănuş Neagu continua seria „Prietenii mei, actorii“ cu un portret al lui Stefan Banica, „unul din marii noştri actori, venit pe lume ca să ne semene ideile cu miresme“.

Mai jos sunt fragmente din articolul apărut în revista „Teatrul”:

Întîmplările mele cu Ştefan Bănică (toate fericite) țin de miracolul Dunării, de strugurii negri ai Giuleștiului, de niște drumuri cu lăutari, un lac, pe nume Samurcaș, cu patru vaduri pîndite de mirese și, mai presus de toate, de nopțile de primăvară ale Bucureștilor, adunate cu ploi albe și cu luceferi violeți, în arborii de magnolia de la Şosea.

Noi doi eram făcuți să străbatem calea Ploieștilor într-o trăsură cu burduf de catifea, ținînd pe genunchi pîrguieli de Asie, dar ne-au mîncat crapii caii și-atunci am făcut linguri din oiște și ne-am așezat în rînd la masa săracilor nebuni care-aruncă undița, seară de seară, să prindă fața nevăzută a Lunii, ca să planteze pe ea un brad troienit de ninsori, pomul ispitelor și zile fără lacrimi pentru toți oamenii de pe pămînt. Ne-am logodit cu Iluzia, cu înfrîngerea repetată, cu dragostea de năluci, cu mărgăritarele ce întîrzie în suflet ca să răsară în lume mai adînc luminoase, mai aproape de inimă.

Ștefan s-a născut între caișii grei de fapte de la Călărași, dintr-un neam cu femei frumoase – dealtminteri o mătușă de-a lui, tanti Patelica, a fost, prin 1930, miss Călărași, drept pentru care fotografia ei stă la loc de cinste în albumul familiei, învelită în cronici ale ziarelor locale – eu am vîslit în lumină lîngă stufărișurile Brăilei, c-un pahar de apă verde-n mînă, pe care am avut grijă să-l schimb la timp pe-o sticlă de pelin. […]

Mai tîrziu, cînd ne-am făcut un pic mai mari (Ștefan jucase de-acum în Mitică Popescu, pe scena Casei de cultură a studenților), el a venit la Brăila și a stat un an, ca să-și cucerească un loc sub soare și-n inima oamenilor cei mai îndrăgostiți de teatru din România, iar eu, bolnav de invidie că n-ajunsesem actor, am pornit-o spre București, oprindu-mă în cartierul cu cea mai clocotitoare vară și cele mai distinse năluci ale trecutului, în Giulești.

Aici ne-am și împrietenit, umblînd amîndoi pe străzile vechi, ca două fîntîni de fructe în căutarea unei distilerii fermecate. Septembrie și noi, doi soldați de iarbă din livadă, convinși că generalii sunt niște bieți soldați asupriți de ideea pensionării, am început să pierdem azur la roata norocului, el pe scena teatrelor, eu în peisajul înzăpezit al gazetelor subțiri.

Acum, cînd, îngroziți de trecerea care se află în noi, uităm că ea se desăvîrșește în afara noastră, fiincă noi, cei dăruiți Iluziei, nu sîntem nici cauză, nici efect, ci numai cuprinderea unui joc, îmi scapără prin minte gîndul, înnoptat de vînt de la Dunăre, că Ștefan Bănică și-a împletit singur, muncind cu desperare, legea pe care s-o urmeze și s-o împlinească.

stefan-banica-218075l-poza

Stefan Banica (1933 – 1995)

Ștefan Bănică știe că enigma scenei ține de icoane și de zei, iar că viața pe scenă e o credință și o amăgire, o răsturnare în moarte și un polei de aur fecundînd catapetesmele neamului. De aceea, întruchipîndu-i pe Figaro, Speed (Doi tineri din Verona), Pristanda (în regia lui Ciulei), Iordache (D-ale carnavalului), Decebal (…Escu), Vagabondul (Omul care a văzut moartea) etc., el s-a luptat și a reușit mereu să adauge un inel de sidef ecoului ce-ți bate aripa, fără să se stingă vreodată, în noaptea sălilor unde visăm lumi ce trăiesc neștiute în oceanul din sîngele nostru […].

Ștefan Bănică e unul din marii noștri actori, venit pe lume ca să ne semene ideile cu miresme. Așa cum luna februarie rodește, spre sfîrșitul ei, sitari în mesteceni, iar martie cocori dispuși în unghiuri suind spre Nord, Ștefan Bănică face să crească lîngă umărul nostru un cais din malul călărașilor, o vorbă colțoasă din Giulești, un geam pe care prima noapte a primăverii, cînd cercevelele înviază sub austrul zornăind, scrie sonete despre petrecerile Bucureștilor.

Articolul lui Fănuș Neagu a fost republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.  

Foto cu Stefan Banica: cinemagia.ro

08
/01
/17

Într-o zi de 8 ianuarie (1935) se năștea, la Tupelo, Mississippi, Elvis Presley. La vârsta de 10 ani, acesta primea în dar prima sa chitară. Instrumentul muzical i-a fost oferit viitorului cântăreț cu scuza că bicicleta pe care și-o dorea era prea scumpă pentru bugetul familei...

07
/01
/17

Prima încercare a lui Elvis Presleyde a deveni muzician a decurs după cum urmează: și-a luat inima în dinți și vechea sa chitară într-o mână și s-a prezentat la audiții pentru o preselectie. Din juriu făcea parte cântăreţul Jimmy Denny, căruia nu i-a plăcut vocea lui Elvis. L-a întrebat pe viitorul star din ce îşi câştiga existenţa. "Sunt şofer", a spus Elvis. "Foarte bine - a răspuns Jimmy Denny -, întoarce-te la volanul tău, n-ai ce căuta aici".

06
/01
/17

Astăzi, moda cu „imaginea celuilalt” pare să fi apus pentru Bucureşti. Străinii vin şi pleacă, fără a lăsa mărturii despre oraş. Altădată, călătorii scriau pagini întregi, de cele mai multe ori pe un ton admirativ, flatant. Iată câteva mostre!

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

21
/11
/16

„Românul iese la mort”. Această constatare devenea valabilă odinioară mai ales când era vorba de o înmormântare domnească, aşa cum a fost cea a lui Alexandru Suţu, întâmplată în ianuarie 1821.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

08
/11
/16

Povestea lor în film se desfășoară pe la începuturile cinematografiei mondiale, în epoca filmului mut, când David Griffith a creat modul de a istorisi o poveste pe peliculă, iar Lillian Gish, datorită regizorului, a devenit o stea de cinema.

03
/11
/16

Autorul celebrelor „mușatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut școală de teatru, dar a scris pentru actor, publicând în „Rampa” și „Adevărul”. Observatorul ironic al vieții, acidul și jovialul umorist, a trăit între 22 februarie 1903 și 4 noiembrie 1970.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.