Ştefan Caraman: „Scrisul are uneori conotaţii orgasmice”
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-caraman-scrisul-are-uneori-conotatii-orgasmice/

INTERVIU Ştefan Caraman este un scriitor direct, sincer, fără artificii, care îţi aşază pe tavă viaţa aşa cum e ea, nefardată, neambalată în hârtie colorată şi ornamente strălucitoare.

Un articol de Loreta Popa|11 noiembrie 2014

Textele lui Ştefan Caraman au atras de la început interesul unor regizori preocupaţi de experiment. Atunci când începi să le citeşti, ori le laşi din mână, ori îți îngheață zâmbetul pe buze, ori reziști și le duci până la capăt, învingător. Volumul său „Scrisori pentru Rita” s-a vândut atât de bine încât s-a creat o comunitate de fani cu care scriitorul se întâlneşte la câte o lansare mai aparte.

În martie anul acesta, a avut loc premiera piesei „Ne vom revedea în anul care a trecut” de Ştefan Caraman, chiar în incinta Aeroportului Internațional Henri Coandă din Bucureşti – Terminalul Nou Plecări. Scriitorul a fost de acord să răspundă întrebărilor noastre în acelaşi stil despre care vorbeam mai devreme, direct, fără fiţe, „poturi, jocuri şi focuri de armă”.

Ca spectator al pieselor scrise de tine pot să spun că mi-e imposibil să rămân indiferentă. Cale de mijloc nu există. Intri în horă, trebuie să joci. Te lasă fără respiraţie faptul că fără să vrei te recunoşti în personaje, măcar o dată ţi s-a întâmplat şi ţie ce i s-a întâmplat lui sau ei, chiar dacă ai ţinut totul ascuns bine în sufletul tău, eventual încuiat cu şase sau şapte lacăte. Cum reuşeşti să croieşti personajelor tale haine atât de bine conturate?

Înainte de orice, ţine de meserie. Vrei nu vrei, trebuie să le croieşti haine pe măsură. O piesă bună conţine situaţii bune, replici bune, caractere bune şi stă bine rezemată pe un story bun. Reușita ţine de fiecare autor, de cât de bine a învăţat lecţia (inclusiv cea a lui Ionesco) şi de cât de bine aplică tot ceea ce a învăţat. Acestea se adaugă la ceea ce a dobândit prin naştere, abilitate sau talent. În cazul meu, mai apare un element – o anumită lejeritate de a mă pune în pielea personajelor despre care scriu, de a fi eu însumi personaj. Şi de a mă transporta în miezul poveştilor despre care scriu.

În „Aeroport” de pildă, e un moment în care Rudi şi Sorana îşi închipuie că sunt într-un Bucureşti tomnatic, că merg pe stradă şi povestesc risipind frunzele de sub tălpi. În momentul acela scriam şi plângeam. Nu pentru că era un moment dramatic (pentru că nu era, poate, cel mult melancolic), ci pentru că era un moment frumos. Noi oamenii ar trebui să plângem mai mult când simţim frumos. Dar nu toţi ar trebui să o şi scriem.

De ce crezi că textele tale stârnesc controverse? Şi, mai ales, de ce crezi că tinerii sunt atât de atraşi de ceea ce scrii? E un limbaj mai apropiat de ei sau doar pentru că stilul tău este unul direct, agresiv, sau – cum îl descrii tu atât de original -, „colţos”?

Într-adevăr, nu am un stil tocmai comod. Lumea noastră românească – şi, ciudat, mai ales cea artistică – e victima unui puritanism bolnav. Afirmaţii de genul „eu nu spun cuvântul ăsta pe scenă“ sau „eu nu joc în mizeria asta de situaţie” sunt încă des auzite mai ales în teatrele de stat (vai mama lor, mor şi nu ştiu că mor); norocul nostru, al tuturor, este faptul că, până la urmă, publicul validează un spectacol şi un text (dacă vorbim de piesa românească) şi nu personajele veşnice care mai au puţin şi putrezesc în vârful arid al instituţiei teatrale.

Revenind la întrebări (pentru că nu vreau să pară că plătesc cine ştie ce poliţe – nu am; doar că, uneori, mă trezesc că îmi pasa), ştiu că scriu utilizând întregul cadru al limbii române, ştiu că în piesele mele actriţele se dezbracă; uneori şi actorii; ştiu că personajele înjură atunci când contextul o cere, ştiu că se strigă, se râde isteric, se moare, se ia spectatorul de pe scaun şi se dă cu el de pământ (aşa îi trebuie dacă a venit la teatru); ştiu că se întâmplă lucruri nepermise şi, toate astea, pentru că ştiu că arta este terenul de joacă al lucrurilor nepermise. Dacă nu ai curaj în arta ta (curaj artistic şi nu tupeu prost), dacă nu rişti, eu unul nu cred că ţi-ai atins menirea şi rămâi doar la stadiul de manufacturier căruia îi este doar foame. Ei bine, publicul bun – nu neapărat cel tânăr – ştie şi el, simte şi e aproape de tine, te însoţeşte solidar.

Sunt sincer ca scriitor, şi cred că asta îi apropie pe ceilalţi de ceea ce scriu.

Femeia, în „Scrisori pentru Rita”, este precum un fir de păr; o despici nu doar în patru, ci în infinit mai multe fire. Ce te-a îndrumat în tot acest periplu printre faţetele a ceea ce numim generic „femeie”? Ce te-a făcut să cauţi eternul feminin?

În „Scrisori către Rita” nu am căutat disecţii pe ceea ce este o femeie. Să fiu sincer, nici nu ştiu ce am căutat în cartea aceasta. Ea s-a cerut singură, s-a scris pe acel blog şi, cu cât mă distanţez mai mult de anul în care am scris-o, cu atât realizez că, de fapt, am fost manipulat de poveste. Ea trebuia să iasă, m-a găsit pe mine, m-a prostit şi s-a născut.

caraman-4

Pe de altă parte, nu eşti bărbat dacă nu cauţi, cât te ţin puterile, eternul feminin. Probabil de aceea suntem mai mulţi scriitori decât scriitoare – pentru că lor nu li se pare chiar fun să-şi caute eternul. Ele caută în general lucruri mici, mărunte şi enervante, ori eternul feminin e poate doar enervant. Uneori.

„Ne vom revedea în anul care a trecut” a avut premiera într-un aeroport. Aşa ai gândit piesa sau a fost o întâmplare?

Piesa este a doua din trilogia „Aeroport” şi îşi consumă acţiunea, evident într-un aeroport, cel de la Praga. Ca autor, am avut tot timpul în minte limitele pe care le impune spaţiul unui aeroport, iar acţiunea, secvenţele etc. ţin cont de aceste limitări. Însă nu mi-am închipuit niciodată că vreuna din aceste trei piese va avea premiera chiar într-o astfel de locaţie.

Admit, a existat o tentativă a ICR Praga de a propune piesa unui teatru ceh care să o joace pe aeroportul din Praga, însă proiectul a căzut şi nu am crezut că se va mai ivi o astfel de posibilitate. Aici e meritul Mirelei Loghin şi a trupei de la Teatrul În Sufragerie, care au avut suficient curaj, inspiraţie şi noroc astfel încât să avem o premieră (se pare că, deocamdată, e unică), pe Henry Coandă – terminalul nou.

Crezi că viața este ca un aeroport, un loc în şi din care oamenii vin și pleacă?

Bine, viaţa poate fi o gară din care trenurile vin şi pleacă. Viaţa poate fi o autogară din care vin şi pleacă autobuzele. Sau viaţa poate fi hipermarketul Kaufland, prin care lumea se perindă, uneori cumpără, alteori doar priveşte. Uneori şi fură. Viaţa poate fi orice, atâta vreme cât prin burta ei se agită de colo colo nu fluturi, ci oameni.

Personal, m-am îndrăgostit de această piesă. O consider o bijuterie frumos şlefuită pe care o păstrezi şi pe care o porţi la ocazii demne de valoarea ei. Cum ţi-a venit ideea încrengăturii poveştilor personajelor din piesă?

E a doua piesă dintr-o trilogie. Adică nu mi-a ajuns să scriu o piesă cu doi români înamoraţi într-un aeroport străin. A trebuit (da, aşa am simţit, că trebuie) să scriu şi povestea lor de peste un an, în aceeaşi aerogară, apoi şi povestea celei de-a treia întâlniri, ultima. Cum mi-a venit ideea? „Un bărbat a iubit o femeie” nu e tocmai o idee nouă. Personajele sunt altele şi, mai ales, cel care a trăit povestea şi apoi a simţit nevoia să o scrie. Nu ascund că nu am scris niciodată un story dacă nu am fost în sau foarte aproape de corespondentul lui real. Poate de aceea poveştile mele par atât de reale, încât sunt mereu întrebat cât sunt ficţiune şi cât nu.

Eşti unul dintre scriitorii care au o comunitate creată în jurul cărţilor lui. Lansările tale au în prim-plan cărţile. Despre tine, autorul, vorbeşti rar, dacă nu chiar foarte rar. De ce?

La debut (şi nu doar la mine, observ că aproape la fiecare scriitor începător) simţi o tentaţie grozavă de a ieşi în faţă, de a-ţi încăleca poveştile (mai ales dacă au şi succes) şi de a flutura steaguri colorate prin mulţime. Vrei să fii vizibil, să ţi se cadă la picioare, vrei ca lumea să strige în extaz numele tău. Al tău, nu al cărţilor tale. Evident, e o prostie şi cine nu se trezeşte iute o păţeşte. Mai târziu, dacă ai avut şansa unei cariere, focul acesta arde, se stinge, probabil devii mai înţelept.

Până la urmă, cititorii descoperă în poveştile tale lumi în care se regăsesc, situaţii, poate şi personaje – rezonează cu ele şi nu cu tine. Tu nu contezi. Tu, autorul, de fapt nici nu exişti. Nu pot să generalizez, însă eu resping destul de abrupt orice încercare a cititorilor cărţilor mele de a se apropia prea mult de persoana mea. Curiozităţile lor mă irită şi am puterea de a le-o spune verde în faţă. Îmi iubesc foarte mult cărţile, le ajut cât pot să iasă la lumină, să crească, aşa cum faci cu un copil, însă stau foarte departe de lumina sub care ajung (dacă au şansa) uneori. Nu ştiu dacă am răspuns la întrebare. Cred că era suficient să raspund că pur şi simplu nu este cazul.

Ai deranjat vreodată pe cineva într-atât încât să te scoată din viaţa lui?

Nu ştiu, probabil că da. Nu sunt o persoană comodă, uneori fac gafe, alteori dispar. Mă apropii repede de oameni şi mă îndepărtez la fel de iute. Fascinez şi enervez în acelaşi timp. Mi s-a spus că întotdeauna las impresia că nu-mi pasă. Probabil că nu-mi pasă. Sau, dacă îmi pasă, nu o arăt. În fine, dacă m-a scos din viaţa lui, şi-a făcut un bine. Probabil şi mie.

Dacă ai fi într-o cameră mică şi Ea s-ar preumbla pe lângă tine, cât de răbdător crezi că poţi rămâne?

Dacă aş fi într-o cameră mică, Ea nu s-ar preumbla decât în mine.

Cât de greu îţi treci spectacolele în CV?

Trec în CV toate spectacolele mele, chiar şi cele donate unor trupe efemere de liceu. Şi n-o fac ca să-l umflu, ci pur şi simplu din respect – pentru că oamenii aceia au ales din câteva sute de mii de piese scrise în toată istoria asta a teatrului taman pe a mea. E mare lucru.

Ştefan Caraman, mori dacă nu povesteşti? Mori dacă nu scrii?

Da, am scris asta undeva, cred că în „Scrisori către Rita”. E un sentiment aşa… ştii? Scrisul are uneori conotaţii orgasmice. Simţi cum eşti implicat într-un efort creativ sau creaţionist (nu ştiu cum e mai bine spus), simţi cum te topeşti acolo… e frumos. Devii dependent. Intri în sevraj. Dacă dispare asta, dispari şi tu.

01
/03
/14

Danuta Wałęsa, soţia fostului lider legendar al Solidarităţii Lech Wałęsa, autoarea cărţii autobiografice "Visuri şi taine", şi scriitorii Andrzej Stasiuk şi Olga Tokarczuk se numără printre invitaţii Salonului de Carte Bookfest 2014, care se va desfăşura între 28 mai şi 1 iunie, la Romexpo.

21
/02
/14

Scriitorul Mircea Cărtărescu este invitatul special al primei ediţii a Trialogurilor la ArCub, din 27 februarie, de la ora 20.00. Trialoguri la ArCub reprezintă o nouă provocare urbană, adresată tuturor bucureştenilor dornici de a savura un moment special alături de personalităţi marcante din peisajul cultural românesc.

20
/02
/14

Vineri, 21 februarie, la ora 18.00, la Librăria Bastilia, din Bucureşti, Adriana Babeţi împreună cu invitaţii săi vor readuce în atenţia publicului poveştile amazoanelor celebre din istorie, cu prilejul lansării volumului Amazoanele. O poveste, apărut în colecţia „Plural M” a Editurii Polirom, disponibil şi în ediţie digitală.

19
/02
/14

Astăzi, de la ora 16.00, la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Bucureşti, actorul Mircea Diaconu va citi fragmente din "La noi, când vine iarna", primul său roman, apărut de curând în colecţia „Fiction Ltd.”a Editurii Polirom, în ediţie revăzută.

18
/02
/14

“Balcicul este Balcic, tocmai fiindcă peste Balcicul real, şi transfigurându-l, s-a aşezat un Balcic imaginar” – spune Lucian Boia în noua sa carte. Volumul va fi lansat joi, 20 februarie, de la ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în prezenţa autorului.

18
/02
/14

Astăzi, de la ora 19.00, Librăria Humanitas Cişmigiu organizează prima întâlnire din acest an a Clubului Cărţile Denisei. Ediţia este dedicată scriitorului francez Eric Emmanuel Schmitt şi volumului de povestiri “Visatoarea din Ostende“ - bestseller Gaudeamus 2013. Participă: Radu Gabrea, Alice Năstase, Silvia Dumitrache şi actriţa Ilinca Goia.

16
/02
/14

Romanul Matei Brunul, cel mai recent titlu semnat de Lucian Dan Teodorovici şi una dintre cele mai premiate şi elogiate apariţii editoriale ale anului 2011, apărut în două ediţii la Polirom (2011, 2014), va fi tradus şi în Turcia. Ediţia în limba turcă va apărea în 2015, la Editura Dedalus.

12
/02
/14

Romanul „Dragoste” de Isabel Allende va fi lansat joi, 13 februarie, de la ora 19.00, chiar înainte de Valentine’s Day. Marina Constantinescu şi Denisa Comănescu vor vorbi despre cele mai frumoase pagini de dragoste scrise de Allende, ]n timp ce companiamentul muzical va fi asigurat de Maxim Belciug la chitară clasică.

10
/02
/14

Volumul Metafizica detectivului Marlowe, semnat de publicistul, eseistul şi profesorul Mircea Mihaies, publicat la Editura Polirom (2008), a apărut recent la Editura Lexington Books din Statele Unite ale Americii, cu titlul The Metaphysics of Detective Marlowe: Style, Vision, Hard-Boiled Repartee, Thugs, and Death-Dealing Damsels in Raymond Chandler's Novels.

06
/02
/14

„Una dintre cărţile de memorialistică cele mai remarcabile şi mai frumoase din epoca modernă”, astfel cataloga Caroline Moorehead, biograf celebru şi jurnalist, Portretul unei familii turcesti. O poveste din Istanbului de altădată. Cartea scrisă de Irfan Orga a apărut în colecţia „Eseuri&Confesiuni” a Editurii Polirom.

05
/02
/14

Colin Thubron este considerat unul dintre cei mai valoroși scriitori britanici ai ultimelor decenii. Pasiunea pentru călătorii s-a reflectat mereu ȋn opera sa. Ȋn 2013, la editura Polirom a apărut „Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China și munții Asiei Centrale ȋn Iran și Turcia” o carte surprinzătoare, de o sensibilitate frapantă.

05
/02
/14

Tradus recent în limba maghiară, romanul Zogru, de Doina Ruşti, a apărut la Editura Sétatér Kulturális Egyesület. Versiunea traducătoarei Szenkovics Enikő a făcut obiectul bursei „Franyó Zoltán”, oferită de guvernul maghiar, iar editarea cărţii se datorează Fundaţiei „Communitas”.

01
/02
/14

Romanul Proorocii Ierusalimului (ediţia a III-a, Cartea Românească, 2009; ediţia a IV-a, Polirom, 2012), de Radu Aldulescu, a apărut în limba maghiară, la Editura Napkút, în traducerea lui Kirilla Terez.