Ștefan Iordache: „Am agonisit într-o viaţă întreagă lucruri, în vânt”
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-iordache-am-agonisit-intr-o-viata-intreaga-lucruri-in-vant/

Se împlinesc, pe 14 septembrie, doisprezece ani de la moartea lui Ștefan Iordache. Rolurile pe care le-a creat el rămân unele dintre cele mai frumoase poveşti despre teatrul românesc.

Un articol de Monica Andronescu|13 septembrie 2020

S-a născut într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, şi nu şi-a negat niciodată originile. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”, povestea el în volumul „Regele Scamator” semnat de Ludmila Patlanjoglu. „Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Era în ’41.”

Şi era în ziua de 3 februarie, o zi de iarnă geroasă. A urmat o copilărie petrecută pe străzile din cartier. Peste ani, avea să caute locurile acelea şi rădăcinile.

„Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitând. Şi, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist când amintirile se înceţoşează…”

Prima lui opțiune a fost Medicina. Dar n-a fost să fie… După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi a fost muncitor. Aşa a nimerit într-o brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea la teatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea n-a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală…

După absolvire a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“, povestea el.

Discursul de la Revoluția din 1989

„Am jucat în frig, cu spectatori în paltoane, care, fiind cu noi, ne-au ajutat să supraviețuim și cărora le mulțumesc. Am jucat cu spaima că nu ne vom lua salariul. Nu vreau, nu vreau să se mai întâmple asemenea lucruri. Teatrul este o manifestare a frumosului. Nu-l mai putem face dârdâind de frig și de spaimă. Acum sper că au sosit acele vremuri. Mă gândesc cu speranță la viitor, dar și cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falși lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate și provocatori. Trebuie să fim atenți, în același timp, să nu cădem în păcatul de a îndepărta oameni valoroși, oameni care pot ajuta cultura română, națiunea română, prin priceperea lor. Avem nevoie de specialiști, de oameni cu spiritul liber. (…) Nu-mi iau niciun angajament. Nu mi l-am luat niciodată. Voi exista ca și până acum pentru teatrul românesc, pentru poporul meu. Mulțumesc celor care mi-au dat posibilitatea să comunicăm acum, adică celor care și-au jertfit viața pentru noi. Dumnezeu să-i odihnească!”

Aceste cuvinte au fost rostite la Televiziunea Română în 25 decembrie 1989 de Ștefan Iordache. Foarte puțini își mai amintesc azi scurtul, echilibratul discurs al actorului care avertiza că nu e vremea răfuielilor, că răzbunarea nu e calea spre libertate, o libertate la care visase și pe care atunci începea să o trăiască, o libertate nouă, alta decât aceea pe care și-o crease singur, cum el însuși explica într-o mărturisire inclusă în volumul „Regele Scamator”. Acolo Ștefan Iordache spunea așa: „Eu nu mă plâng. Am fost liber întotdeauna, și înainte de ’89, și acum. Pentru că mi-am creat această libertate. Credeți, și Adevărul vă va elibera! – spune Iisus. În afara acestei chemări către îndumnezeire, nu există libertate, ci numai libertăți parțiale pe cale le cucerim”.

„Nu e timp să fii vedetă”

Ştefan Iordache a fost uluitor încă din primele roluri. Era unul dintre acei actori născuţi să fie actori. Iar asta a descoperit-o prima dată, fără să ştie, bunica lui, într-un episod povestit în acelaşi volum „Regele Scamator”: „Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniţie, o premoniţie care, poate, mi-a marcat viaţa. Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron. Mama-mare era în ogeac, fără mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat şi mă făceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist.”

Nu s-a considerat niciodată o vedetă, pentru că „nu e timp să fii vedetă” şi ironiza termenul „maestre”: „Oi fi maestru! Asta înseamnă că sunt bătrân.”

Ştefan Iordache era măcinat, sfâşiat, ardea în teatru. Pentru el, nimic nu era o joacă. „Din clipa în care am început să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn. Nu pot să mănânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poţi repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu, cel de azi, nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.”

Era vulnerabil şi teribil de superstiţios

Cei care l-au cunoscut ştiu că existau cuvinte cu desăvârşire interzise în preajma lui, iar unul dintre ele era „Macbeth”… Înainte de spectacol venea la teatru şi îşi controla atent toată recuzita, apoi juca poker american de unul singur, în timp ce repeta textul. Indiferent de faptul că-l juca a cincizecea oară…

„Aveam insomnii cu Hamlet! Groaznice”, povestea el. „Când mă culcam, mai jucam încă o dată în minte spectacolul. E cumplit de obositor și mi se întâmplă cu fiecare rol nou. E o ciudățenie de-a mea. Sau poate nu numai a mea. Teatrul nu e o oglindă a vieții. E chiar viață. Duci în tine, în organismul tău, atâtea existențe. Actorul se consumă ca un sportiv de performanță. La fiecare spectacol cu „Hamlet”, slăbeam patru kilograme. La „Richard III”, trei-patru kilograme. La „Titus Andronicus”, două-trei kilograme. Cu trupul tău se întâmplă multe. Există pericolul să te îmbolnăvești. Să te modifici fizic, dar mai ales psihic. Imaginați-vă un actor care joacă zece ani Regele din „Escurial” sau „Titus Andronicus” și se umple de atâta otravă. Eu, când interpretez un asemenea erou, calc altfel, vorbesc, mă comport altfel decât un om normal. Spre nefericirea familiei mele. Cred că e foarte greu să suporți în casă un actor. Am avut șansa să joc numai roluri grele, care mi-au adus satisfacții enorme pe plan artistic. Dar eu nu mai sunt același. Și mi-e dor de mine, așa cum eram când eram copil.” Și a murit cu regretul că n-a avut copii. „Au trecut anii ăştia… atât de repede… Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit într-o viaţă întreagă lucruri, în vânt! Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le… mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu”…

Retras în paradisul de la Gruiu

„Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gândeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea?”, spunea Ştefan Iordache într-un interviu. Şi, într-adevăr, întreaga lui viaţă a fost extrem de discret. Iar în ultimii ani, de când descoperise Gruiu, micul lui paradis, era din ce în ce mai retras. Prefera să stea acolo, cu nucul lui, cu florile lui, cu iarba şi cu piticii din grădină. Căci da, avea o grădină în care-i plăcea să lucreze el însuşi, să crească roşii şi cartofi…

La teatru venea din ce în ce mai rar, dar când venea era întotdeauna la fel de serios şi conştiincios. Ştefan Iordache venea şi repeta rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea…

Leucemia sau teatrul şi zecile de roluri de care încă ne e dor l-au făcut să ardă însă  prea repede. Şi să moară într-o zi de Înălţarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2008. Ultima premieră a fost „Ecaterina cea Mare” la Teatrul Național din București… „Dacă în perioada repetiţiilor la <Ecaterina…> s-a simţit rău, asta cu singuranţă nu s-a văzut în vreun fel şi n-a afectat ritmul repetiţiilor, iar pofta cu care cânta, juca şi dansa pe mine nu m-a lăsat nici o clipă să ghicesc că ar avea vreo suferinţă… Avea o energie pozitivă extraordinară şi toţi în jurul lui o simţeau”, povestește regizorul tehnic al spectacolului. „Mi-aduc aminte, înduioşător, cum venea întotdeauna la repetiţie cu sticluţa de cafea făcută de dna Tonitza. Mi-l amintesc la final, plecând de la cabină… un Ştefan Iordache împovărat, cu un mers greoi, care se îndepărta încet pe coridorul de la Sala Amfiteatru…” Azi și ea dispărută!

07
/12
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Lui Nicolae Iorga îi plăcea să spună că la cumpăna secolelor XIX-XX a apărut o adevărată falangă de intelectuali români, cea mai reprezentativă pe plan european, mai creativă și care și astăzi, privită retrospectiv, dă măsura valorilor noastre perene.

05
/12
/17

Regele Mihai I (96 de ani), fostul suveran al României, a murit, astazi, la ora 13.00, ora României, la reşedinţa privată din Elveţia, anunţă Casa Regală. La căpătâiul regelui a stat până în ultima clipă fiica sa, principesa Maria.

30
/11
/17

La 99 de ani de la Marea Unire, vă propunem să ne întoarcem în timp, în acele zile ale lui 1918, când primul Război Mondial se sfârșea, așa cum le-a consemnat cea mai importantă femeie din istoria României – regina Maria, regina României Mari.

20
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aproape necunoscut marelui public, Constantin Brăiloiu (1893-1958) a avut șansa unei pregătiri excepționale și apoi, după al Doilea Război Mondial, pe cea a activității în străinătate. A rezultat o carieră plină de realizări în care beneficiari sunt deopotrivă specialiștii din România și cei din Europa.

07
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Talent? Har? Inițiere? De mai bine de o sută de ani, critici de artă (și nu numai) din lumea întreagă privesc, discută, comentează opera celui care avea să promoveze esența simbolică a formei, ca manifestare artistică definitorie pentru secolul XX: Constantin Brâncuși (1876-1957).

02
/11
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Fiecare profesie își are reprezentanți memorabili. În cazul diplomației românești, pentru secolul al XX-lea, fără discuție, numele lui Nicolae Titulescu (1882-1941) constituie aproape definiția ei.

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Așa l-a caracterizat un exeget pe cel născut în 1896 la Slatina și mort în exil la Madrid în 1961. Viața lui rămâne o pildă de felul cum se formau odinioară intelectualii în spațiul românesc, unde înzestrarea personală era susținută de instituțiile statului, unde afirmarea se făcea pe temeiul valorii personale. În plus, ca mulți alții, A.B. a rămas, după Al Doilea Război Mondial, în străinătate și datorită unui serios bagaj intelectual a reușit să se impună în cultura țării gazdă (păstrându-și însă până la moarte cetățenia română).

29
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul postbelic a schimbat soarta multor oameni. Și principiul istoriei contrafactuale (ce s-ar fi întâmplat dacă…), adică cum ar fi evoluat lucrurile în alt context, se aplică și celor siliți să se refugieze în afara țării. E și cazul Monicăi Lovinescu (1923-2008), fiica marelui erudit, creatorul cenaclului literar ”Sburătorul”, criticul literar Eugen Lovinescu.

28
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE A fost o vreme când diplomația românească a beneficiat de prezența unor profesioniști desăvârșiți, erudiți de proeminență europeană. Constantin Karadja provenea din familia domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Karadja. Tatăl său, Ioan, diplomat de carieră, s-a aflat în serviciul Porții Otomane, în primul rând în țările nordice. Acolo și-a cunoscut și soția, pe suedeza Marie Louise Smith.

18
/10
/17

Personalități din lumea culturală românească au transmis mesaje emoționante la moartea actriței Olga Tudorache,. "Doamna Olga, ... Vă iubesc. Mulțumesc. Dumnezeu să vă țină sufletul în palma Lui!", a scris Oana Pellea pe pagina sa de facebook. "În semn de omagiu, Sala Mare a Teatrului Metropolis se va numi Sala Olga Tudorache”, a anunțat, la rândul său, directorul acestei instituții, George Ivașcu.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta a fost eticheta scriitorului Petru Dumitriu, talent incontestabil dar de o moralitate mai mult decât discutabilă. A profitat din plin de statutul de scriitor la modă, redactor șef, director de editură și n-a ezitat să scrie o carte care avea să-l compromită pentru totdeauna: Drum fără pulbere – elogiu al construcției canalului Dunăre-Marea Neagră, unde și-au găsit moartea sute de condamnați ai regimului comunist.

06
/10
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aceasta e caracterizarea pertinentă făcută unui istoric cu destin tragic, Vlad Georgescu (1937-1988). Cercetător plin de har, acesta n-a rezistat ofertelor Securității; a acceptat colaborarea care a echivalat cu mai multe călătorii în America, Grecia, Germania, Austria, Franța.

Pagina 10 din 34« Prima...89101112...2030...Ultima »