Ștefan Iordache: „Am agonisit într-o viaţă întreagă lucruri, în vânt”
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-iordache-am-agonisit-intr-o-viata-intreaga-lucruri-in-vant/

Se împlinesc, pe 14 septembrie, doisprezece ani de la moartea lui Ștefan Iordache. Rolurile pe care le-a creat el rămân unele dintre cele mai frumoase poveşti despre teatrul românesc.

Un articol de Monica Andronescu|13 septembrie 2020

S-a născut într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, şi nu şi-a negat niciodată originile. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”, povestea el în volumul „Regele Scamator” semnat de Ludmila Patlanjoglu. „Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Era în ’41.”

Şi era în ziua de 3 februarie, o zi de iarnă geroasă. A urmat o copilărie petrecută pe străzile din cartier. Peste ani, avea să caute locurile acelea şi rădăcinile.

„Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitând. Şi, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist când amintirile se înceţoşează…”

Prima lui opțiune a fost Medicina. Dar n-a fost să fie… După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi a fost muncitor. Aşa a nimerit într-o brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea la teatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea n-a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală…

După absolvire a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“, povestea el.

Discursul de la Revoluția din 1989

„Am jucat în frig, cu spectatori în paltoane, care, fiind cu noi, ne-au ajutat să supraviețuim și cărora le mulțumesc. Am jucat cu spaima că nu ne vom lua salariul. Nu vreau, nu vreau să se mai întâmple asemenea lucruri. Teatrul este o manifestare a frumosului. Nu-l mai putem face dârdâind de frig și de spaimă. Acum sper că au sosit acele vremuri. Mă gândesc cu speranță la viitor, dar și cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falși lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate și provocatori. Trebuie să fim atenți, în același timp, să nu cădem în păcatul de a îndepărta oameni valoroși, oameni care pot ajuta cultura română, națiunea română, prin priceperea lor. Avem nevoie de specialiști, de oameni cu spiritul liber. (…) Nu-mi iau niciun angajament. Nu mi l-am luat niciodată. Voi exista ca și până acum pentru teatrul românesc, pentru poporul meu. Mulțumesc celor care mi-au dat posibilitatea să comunicăm acum, adică celor care și-au jertfit viața pentru noi. Dumnezeu să-i odihnească!”

Aceste cuvinte au fost rostite la Televiziunea Română în 25 decembrie 1989 de Ștefan Iordache. Foarte puțini își mai amintesc azi scurtul, echilibratul discurs al actorului care avertiza că nu e vremea răfuielilor, că răzbunarea nu e calea spre libertate, o libertate la care visase și pe care atunci începea să o trăiască, o libertate nouă, alta decât aceea pe care și-o crease singur, cum el însuși explica într-o mărturisire inclusă în volumul „Regele Scamator”. Acolo Ștefan Iordache spunea așa: „Eu nu mă plâng. Am fost liber întotdeauna, și înainte de ’89, și acum. Pentru că mi-am creat această libertate. Credeți, și Adevărul vă va elibera! – spune Iisus. În afara acestei chemări către îndumnezeire, nu există libertate, ci numai libertăți parțiale pe cale le cucerim”.

„Nu e timp să fii vedetă”

Ştefan Iordache a fost uluitor încă din primele roluri. Era unul dintre acei actori născuţi să fie actori. Iar asta a descoperit-o prima dată, fără să ştie, bunica lui, într-un episod povestit în acelaşi volum „Regele Scamator”: „Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniţie, o premoniţie care, poate, mi-a marcat viaţa. Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron. Mama-mare era în ogeac, fără mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat şi mă făceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist.”

Nu s-a considerat niciodată o vedetă, pentru că „nu e timp să fii vedetă” şi ironiza termenul „maestre”: „Oi fi maestru! Asta înseamnă că sunt bătrân.”

Ştefan Iordache era măcinat, sfâşiat, ardea în teatru. Pentru el, nimic nu era o joacă. „Din clipa în care am început să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn. Nu pot să mănânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poţi repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu, cel de azi, nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.”

Era vulnerabil şi teribil de superstiţios

Cei care l-au cunoscut ştiu că existau cuvinte cu desăvârşire interzise în preajma lui, iar unul dintre ele era „Macbeth”… Înainte de spectacol venea la teatru şi îşi controla atent toată recuzita, apoi juca poker american de unul singur, în timp ce repeta textul. Indiferent de faptul că-l juca a cincizecea oară…

„Aveam insomnii cu Hamlet! Groaznice”, povestea el. „Când mă culcam, mai jucam încă o dată în minte spectacolul. E cumplit de obositor și mi se întâmplă cu fiecare rol nou. E o ciudățenie de-a mea. Sau poate nu numai a mea. Teatrul nu e o oglindă a vieții. E chiar viață. Duci în tine, în organismul tău, atâtea existențe. Actorul se consumă ca un sportiv de performanță. La fiecare spectacol cu „Hamlet”, slăbeam patru kilograme. La „Richard III”, trei-patru kilograme. La „Titus Andronicus”, două-trei kilograme. Cu trupul tău se întâmplă multe. Există pericolul să te îmbolnăvești. Să te modifici fizic, dar mai ales psihic. Imaginați-vă un actor care joacă zece ani Regele din „Escurial” sau „Titus Andronicus” și se umple de atâta otravă. Eu, când interpretez un asemenea erou, calc altfel, vorbesc, mă comport altfel decât un om normal. Spre nefericirea familiei mele. Cred că e foarte greu să suporți în casă un actor. Am avut șansa să joc numai roluri grele, care mi-au adus satisfacții enorme pe plan artistic. Dar eu nu mai sunt același. Și mi-e dor de mine, așa cum eram când eram copil.” Și a murit cu regretul că n-a avut copii. „Au trecut anii ăştia… atât de repede… Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit într-o viaţă întreagă lucruri, în vânt! Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le… mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu”…

Retras în paradisul de la Gruiu

„Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gândeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea?”, spunea Ştefan Iordache într-un interviu. Şi, într-adevăr, întreaga lui viaţă a fost extrem de discret. Iar în ultimii ani, de când descoperise Gruiu, micul lui paradis, era din ce în ce mai retras. Prefera să stea acolo, cu nucul lui, cu florile lui, cu iarba şi cu piticii din grădină. Căci da, avea o grădină în care-i plăcea să lucreze el însuşi, să crească roşii şi cartofi…

La teatru venea din ce în ce mai rar, dar când venea era întotdeauna la fel de serios şi conştiincios. Ştefan Iordache venea şi repeta rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea…

Leucemia sau teatrul şi zecile de roluri de care încă ne e dor l-au făcut să ardă însă  prea repede. Şi să moară într-o zi de Înălţarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie 2008. Ultima premieră a fost „Ecaterina cea Mare” la Teatrul Național din București… „Dacă în perioada repetiţiilor la <Ecaterina…> s-a simţit rău, asta cu singuranţă nu s-a văzut în vreun fel şi n-a afectat ritmul repetiţiilor, iar pofta cu care cânta, juca şi dansa pe mine nu m-a lăsat nici o clipă să ghicesc că ar avea vreo suferinţă… Avea o energie pozitivă extraordinară şi toţi în jurul lui o simţeau”, povestește regizorul tehnic al spectacolului. „Mi-aduc aminte, înduioşător, cum venea întotdeauna la repetiţie cu sticluţa de cafea făcută de dna Tonitza. Mi-l amintesc la final, plecând de la cabină… un Ştefan Iordache împovărat, cu un mers greoi, care se îndepărta încet pe coridorul de la Sala Amfiteatru…” Azi și ea dispărută!

28
/03
/16

La jumătatea anilor ’60, Ion Dichiseanu o cunoaşte la Festivalul de Film de la Beirut pe Sara Montiel, actriţă şi cîntăreaţă celebră în acea vreme, şi se îndrăgosteşte de ea la prima vedere. După puţin timp, când Sara ajunge la Bucureşti pentru a susţine o serie de concerte, vrea să-l întâlnească. Aşa începe povestea lor de iubire, descrisă în volumul “Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, apărut la Polirom.

23
/03
/16

Muzeul Naţional al Literaturii Române Iaşi organizează expoziţia Viaţa românească – 110 ani de la apariţie, ce valorifică patrimoniul MNLRI şi extraordinara colecţie a istoricului literar Nicolae Scurtu. Vor fi expuse în premieră documente de patrimoniu deosebit de valoroase pentru istoria noastră literară, de la scrisori şi fotografii la ediţii princeps, ediţii cu autograf sau cărţi de vizită.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

21
/03
/16

„Cu Bach, viaţa ar fi suportabilă chiar şi într-un canal” - Emil Cioran. Considerat, alături de Mozart şi Beethoven, cel mai mare compozitor al lumii, Johann Sebastian Bach s-a născut într-o zi de 21 martie (1685).

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

 „Ariel al pianiştilor” sau „Rafael al pianului”, cum i se spunea lui Chopin, fusese în copilăria şi adolescenţa sa adulatul saloanelor aristocraţiei poloneze din Varşovia, apoi al celor din Paris. Pe ecranul existenţei sale sentimentale s-au perindat cele mai seducătoare femei ale timpului său: Maria Wodzinska, Constanţa Gladkowska, Wanda Radziwiell, prinţesa Cezartoryska, Contesa Dellina Potocka şi, în cele din urmă, George Sand. 

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

09
/03
/16

Conform propriilor declaraţii - Memorii, Humanitas, 1991 -, Mircea Eliade s-a născut în urmă cu 109 ani („M-am născut la București, la 9 martie 1907”). Există totuși o notă de subsol a editurii care spune că data reală a nașterii lui Eliade este 28 februarie/13 martie 1907 (s.v.), conform actului de naștere descoperit și publicat de Constantin Popescu-Cadem în Revista de istorie și teorie literară în 1983

06
/03
/16

Basmele au un sâmbure de adevăr? În cazul lui Pake Protopopescu se pare că da. Licenţiat în Drept de la Paris (cu o teză despre Acţiunile cauzate de frică!), acest băiat de preot bucureştean ajunge primar şi îşi ia funcţia în serios.

04
/03
/16

ACTRIȚA DE LA PAGINA 1 Marcela Rusu, născută la Galaţi în 1926, a fost o femeie frumoasă şi iubită, care a ştiut ce a vrut de la viaţă. A cunoscut fericirea şi opusul ei, iar pe scenă a avut momente de succes. A fost căsătorită de trei ori, n-a avut copii, dar şi-a îndeplinit rolul de mamă - povestea prin interviuri - crescând doi nepoţi şi nişte câini pe care i-a botezat de fiecare dată „Gâlcă”, indiferent de generaţie. 

02
/03
/16

“Eu am rimat întotdeauna cu Teatrul «L.S. Bulandra» din Bucureşti”, îi plăcea Rodicăi Tapalagă să spună adesea. A fost Zoe din “O scrisoare pierdută”, Didina Mazu din “D’ale Carnavalului”, Sophie din “Dimineaţa pierdută”, Elena Andreevna din “Unchiul Vanea”. Este actriţa care se simțea feminină, iubită, frumoasă, puternică, atunci când era pe scenă.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

Pagina 20 din 34« Prima...10...1819202122...30...Ultima »