Ștefan Iordache: Din clipa în care am început să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-iordache-din-clipa-in-care-am-inceput-sa-inteleg-ceva-din-viata-nu-am-mai-avut-somn/

S-au împlinit pe 14 septembrie nouă ani de când, într-un spital din Viena, Ștefan Iordache murea la 67 de ani. Vestea a lovit atunci ca un trăsnet. De Ziua Sfintei Cruci, Ștefan Iordache, Prinţul negru, Hamlet, Richard al III-lea dispărea pentru totdeauna.

Un articol de Monica Andronescu|15 Septembrie 2017

„Am jucat în frig, cu spectatori în paltoane, care, fiind cu noi, ne-au ajutat să supraviețuim și cărora le mulțumesc. Am jucat cu spaima că nu ne vom lua salariul. Nu vreau, nu vreau să se mai întâmple asemenea lucruri. Teatrul este o manifestare a frumosului. Nu-l mai putem face dârdâind de frig și de spaimă. Acum sper că au sosit acele vremuri. Mă gândesc cu speranță la viitor, dar și cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falși lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate și provocatori. Trebuie să fim atenți, în același timp, să nu cădem în păcatul de a îndepărta oameni valoroși, oameni care pot ajuta cultura română, națiunea română, prin priceperea lor. Avem nevoie de specialiști, de oameni cu spiritul liber. (…) Nu-mi iau niciun angajament. Nu mi l-am luat niciodată. Voi exista ca și până acum pentru teatrul românesc, pentru poporul meu. Mulțumesc celor care mi-au dat posibilitatea să comunicăm acum, adică celor care și-au jertfit viața pentru noi. Dumnezeu să-i odihnească!”

Aceste cuvinte au fost rostite la Televiziunea Română în 25 decembrie 1989 de Ștefan Iordache. Foarte puțini își mai amintesc scurtul, echilibratul discurs al actorului care avertiza că nu e vremea răfuielilor, că răzbunarea nu e calea spre libertate, o libertate la care visase și pe care atunci începea să o trăiască, o libertate nouă, alta decât aceea pe care și-o crease singur, cum el însuși explica într-o mărturisire inclusă în volumul „Regele Scamator Ștefan Iordache” de Ludmila Patlanjoglu. Acolo Ștefan Iordache spunea așa: „Eu nu mă plâng. Am fost liber întotdeauna, și înainte de ’89, și acum. Pentru că mi-am creat această libertate. Credeți, și Adevărul vă va elibera! – spune Iisus. În afara acestei chemări către îndumnezeire, nu există libertate, ci numai libertăți parțiale pe cale le cucerim”.

S-a născut într-o fundătură din Bucureşti

S-a născut într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari, şi nu şi-a negat niciodată originile. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă”, povestea el în „Regele Scamator”. „Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Era în ’41.” Şi era în ziua de 3 februarie, o zi de iarnă geroasă. A urmat o copilărie petrecută pe străzile din cartier. Peste ani, avea să caute locurile acelea şi rădăcinile. „Întotdeauna am trăit cu spaima că o să uit de unde am plecat. Pentru că am văzut prea mulţi oameni care şi-au negat rădăcinile, uitând. Şi, ca să mă trezesc, din când în când, din euforia pe care ţi-o dă meseria asta a mea, mă duc să-mi revăd cartierul. O iau din Dorobanţi (unde stau acum), pe jos, până în Rahova. Acolo, aproape totul a fost dărâmat… E groaznic să nu mai găseşti locurile în care ai trăit şi ai copilărit! E trist când amintirile se înceţoşează…”

Stefan Iordache si Valeria Seciu

Prima lui opțiune a fost Medicina. Dar n-a fost să fie… După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi a fost muncitor. Aşa a nimerit într-o brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea la teatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea n-a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală… „Nu-mi place să fiu descusut despre meseria mea. Eu nu mă bag în viaţa unui doctor, nu-l întreb cum pune el bisturiul şi la ce se gândeşte în timp ce taie. Aşa că de ce să se bage alţii în meseria mea?”, spunea Ştefan Iordache într-un interviu. Şi, într-adevăr, întreaga lui viaţă a fost extrem de discret. Iar în ultimii ani, de când descoperise Gruiu, micul lui paradis, era din ce în ce mai retras. Prefera să stea acolo, cu nucul lui, cu florile lui, cu iarba şi cu piticii din grădină. Căci da, avea o grădină în care-i plăcea să lucreze el însuşi, să crească roşii şi cartofi… La teatru venea din ce în ce mai rar, dar când venea era întotdeauna la fel de serios şi conştiincios. Ştefan Iordache venea şi repete rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea…

După absolvire a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit. „Dar a fost o perioadă minunată. Mai şi plângeam… Pe ascuns. Dar mi-a prins bine“, povestea el.

Ştefan Iordache a fost uluitor încă din primele roluri. Era unul dintre acei actori născuţi să fie actori. Iar asta a descoperit-o prima dată, fără să ştie, bunica lui, într-un episod povestit în acelaşi volum „Regele Scamator”: „Mi-amintesc de o întâmplare, ca o premoniţie, o premoniţie care, poate, mi-a marcat viaţa. Era vară, se copseseră lubeniţele, aveam un morman întreg în şopron. Mama-mare era în ogeac, fără mâncare. Se amurgise, şi eu, înfăşurat într-un cearşaf alb, m-am furişat până acolo, la şopron, şi am început să vorbesc piţigăiat şi mă făceam că fur pepeni. Şi atunci, mama-mare a ieşit cu făcăleţul – făcea mămăliga – şi-a căzut pe scări săraca… Când am văzut asta, m-am speriat şi eu şi am strigat: Mam-mare, eu sunt! Nu m-a blestemat, nici măcar nu m-a certat, mi-a zis doar atât: Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci! Scamatoriu, pentru ea, probabil, însemna artist.”

„Nu e timp să fii vedetă”

Nu s-a considerat niciodată o vedetă, pentru că „nu e timp să fii vedetă” şi ironiza termenul „maestre”: „Oi fi maestru ! Asta înseamnă că sunt bătrân.” Ştefan Iordache era măcinat, sfâşiat, ardea în teatru. Pentru el, nimic nu era o joacă. „Din clipa în care am început să înţeleg ceva din viaţă, nu am mai avut somn. Nu pot să mănânc decât la câteva ore după spectacol. Mă chinuie grija că nu am făcut bine totul. De aceea e divină meseria asta, pentru că nu te poţi repeta seară de seară. Nici un spectacol nu seamănă cu altul. Pentru că nici eu, cel de azi, nu semăn nu semăn cu cel ce ieri.”

Era vulnerabil şi teribil de superstiţios. Cei care l-au cunoscut ştiu că existau cuvinte cu desăvârşire interzise în preajma lui, iar unul dintre ele era „Macbeth”… Înainte de spectacol venea la teatru şi îşi controla atent toată recuzita, apoi juca poker american de unul singur, în timp ce repeta textul. Indiferent de faptul că-l juca a cincizecea oară…

Imagine din spectacolul “Ecaterina cea Mare”

Mi-e dor de mine, așa cum eram când eram copil

„Aveam insomnii cu Hamlet! Groaznice”, povestea el. „Când mă culcam, mai jucam încă o dată în minte spectacolul. E cumplit de obositor și mi se întâmplă cu fiecare rol nou. E o ciudățenie de-a mea. Sau poate nu numai a mea. Teatrul nu e o oglindă a vieții. E chiar viață. Duci în tine, în organismul tău, atâtea existențe. Actorul se consumă ca un sportiv de performanță. La fiecare spectacol cu „Hamlet”, slăbeam patru kilograme. La „Richard III”, trei-patru kilograme. La „Titus Andronicus”, două-trei kilograme. Cu trupul tău se întâmplă multe. Există pericolul să te îmbolnăvești. Să te modifici fizic, dar mai ales psihic. Imaginați-vă un actor care joacă zece ani Regele din „Escurial” sau „Titus Andronicus” și se umple de atâta otravă. Eu, când interpretez un asemenea erou, calc altfel, vorbesc, mă comport altfel decât un om normal. Spre nefericirea familiei mele. Cred că e foarte greu să suporți în casă un actor. Am avut șansa să joc numai roluri grele, care mi-au adus satisfacții enorme pe plan artistic. Dar eu nu mai sunt același. Și mi-e dor de mine, așa cum eram când eram copil.”

Și într-adevăr, leucemia sau teatrul şi zecile de roluri de care încă ne e dor l-au făcut să ardă prea repede. Şi să moară, întâmplător sau nu, într-o zi de Înălţarea Sfintei Cruci. Ultima premieră a fost „Ecaterina cea Mare” la Teatrul Național din București… „Dacă în perioada repetiţiilor la <Ecaterina…> s-a simţit rău, asta cu singuranţă nu s-a văzut în vreun fel şi n-a afectat ritmul repetiţiilor, iar pofta cu care cânta, juca şi dansa pe mine nu m-a lăsat nici o clipă să ghicesc că ar avea vreo suferinţă… Avea o energie pozitivă extraordinară şi toţi în jurul lui o simţeau”, povestește regizorul tehnic al spectacolului. „Mi-aduc aminte, înduioşător, cum venea întotdeauna la repetiţie cu sticluţa de cafea făcută de dna Tonitza. Mi-l amintesc la final, plecând de la cabină… un Ştefan Iordache împovărat, cu un mers greoi, care se îndepărta încet pe coridorul de la Sala Amfiteatru…”

A murit cu regretul că n-a avut copii. „Au trecut anii ăştia… atât de repede… Meseria, scena, reflectoare, roluri. Am agonisit într-o viaţă întreaga lucruri, în vânt! Nu la ele mă gândesc, case, maşini, dă-le… mă doare că nu creşte, lângă noi, un sufleţel de copil. Am sacrificat bucuria asta pentru o meserie despotică. Asta e durerea din fericirea mea, aşa a vrut Dumnezeu”…

18
/01
/19

Proaspăt apărut, al cincilea DVD din excelenta colecție Sahia Vintage, coordonată de cercetătoarea Adina Brădeanu în cadrul unui proiect al Asociației One World Romania, prezintă și discută, sub titlul „Efemere”, câteva filme comandate în diferite perioade Studiului Sahia de diverse instituții ale statului comunist.

15
/01
/19

Incluse în proiectul Viitorului Memoriei, o platformă dedicată memoriei Holocaustului în România, filmele documentare realizate, fără patos, de Olga Ștefan înregistrează mărturiile prețioase ale mai multor supraviețuitori ai persecuțiilor împotriva evreilor. O formă de amintire necesară și inevitabil fragmentată.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

01
/10
/18

A apărut o necesară carte-album, „CineBucurești. 100 de ani de modernitate - Sala de cinema”, coordonată de arhitectul Mihaela Pelteacu și cineastul Laurențiu Damian. Un volum despre istoria glorioasă a sălilor de cinema din București, care trezește nostalgii dar induce și tristețe din cauza stării actuale de degradare a cinematografelor.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

27
/08
/18

Făget a devenit în această vară o destinație culturală găzduind prima manifestare artistică din cadrul proiectului Cămine în Mișcare / Moving Fireplaces, eveniment ce face parte dintr-o suită de astfel de activități pregătite de Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană și Asociația Prin Banat.

05
/08
/18

A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs, fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului „Lazăr”.

Page 1 of 2812345...1020...Last »