Regizorul Dan Piţa povesteşte despre cum a lucrat cu actorul Ștefan Iordache pe platoul de filmare.
Un articol de Monica Andrei|13 septembrie 2016
Nimeni nu bănuia că puştiul colţos din Rahova, stângaci şi timid, crescut printre derbedei, va da admitere la Teatru și într-o zi va ajunge un mare actor. Ștefan Iordache s-a născut în 3 februarie 1941, la București, și a decedat într-un spital din Viena, în urma unei leucemii, în 14 septembrie 2008. A jucat mulți ani la Teatrul Nottara, apoi la Național și în ultimii ani la Teatrul Mic din București. Scena era locul unde se simțea în largul lui. La puțin timp după terminarea facultății, a debutat în filmul „Străinul” (1964) și, tot atunci, a fost premiat la Festivalul de Film de la Karlovy Vary.
„Actorul de salturi mortale”, cum i se spunea, jucase destul în teatru, devenise emblema unei generații, colaborase cu mulți alți regizori de film când a fost distribuit de către regizorul Dan Pița, în 1978, în filmul „Bietul Ioanide”. După prima colaborare au urmat alte roluri, în filmele: „Pruncul, petrolul și ardelenii” (1981), „Concurs” (1982), „Noiembrie, ultimul bal” (1988), „Eu sunt Adam” (1995), și „Omul zilei” (1997).
Iordache, actorul fetiș
„Munca riguroasă și precizia de bijutier în a-și construi personajele l-au consacrat ca mare actor, în teatru, dar și în film. Întâlnirea noastră a apărut și într-un moment în care simțeam nevoia de a crea personaje care, prin semnificație și contur, – povestește Dan Pița – să reprezinte eroul în care credeam sau pe care-l credeam arhetipal fizic și caracteriologic al societății, iar prin chipul său, mai ales prin modalitățile de expresie, să-mi dea sentimentul că mă regăsesc pe mine ca individ în raport cu societatea. Așa precum M. Mastroianni este actorul stindard al lui Fellini, sau De Niro îl repezenta pe M. Scorsese, tot astfel Iordache reprezenta pentru mine actorul fetiș (cel cu care mă identific, cel care transmite cel mai bine ideile mele – cel cu care rezonez). Mărturisite sau nu, uneori da, alteori nu, aceste gânduri au stat tot timpul la baza colaborării noastre.
Ca și Flaubert care spunea «Madame Bovary sunt eu» – tot așa eu cred despre mine că mă pot lăuda că în unele dintre rolurile filmelor mele am pus o părticică din mine. În afara faptului că aparținem aceleiași generații, generația copiilor de după război, am colindat același București, am absolvit același Institut de Artă Teatrală și Cinematografică, iar biografiile noastre seamănă – lecturi, teatru, film, afinități și un mod comun de a ne raporta la societatea românească – asemănări sunt destule, însă și destule lucruri care ne diferențiază.”
Un partener ideal pe platoul de filmare
Dacă în teatru actorul își construiește personajul muncind în fiecare zi, la repetiții, corectând mereu, tăind sau adăugând, în film actorul întâmpină dificultăți în crearea personajului deoarece joacă în zile diferite, de fiecare dată alt moment, în funcție de programarea filmărilor. Ca scena respectivă să iasă bine, majoritatea actorilor acceptă să filmeze pe variante. Asta presupune talent, muncă, efort din partea actorului, pentru ca apoi regizorul să decidă momentele bune, și să taie împreună cu monteorul, astfel încât scena să iasă reușită.
Momentele înregistrate pe peliculă pot fi modificate refilmând scena, ceea ce presupune cheltuieli în plus în buget. De multe ori, la masa de montaj, prin tăierea cadrelor, dacă nu se respectă scenariul, regizorul are de-a face cu alt film.
Mijloacele construirii personajului în teatru diferă de cele din film. Spectacolul de teatru are loc într-o zi la o anumită oră, când actorul devine personaj și interpretează toate scenele, apoi pleacă acasă. Filmul se realizează în timp. Secvențele lui pot fi filmate în câțiva ani, iar filmările au loc la intervale diferite, care pot fi și întrerupte. În funcție de scena care urmează a fi filmată, ca să nu se consume multă peliculă și personajele să fie credibile, regizorul acceptă repetiții la masa de lectură pentru învățarea textului, înainte de a ajunge pe platoul de filmare.
„Am văzut cum acest actor și-a pregătit rolul scenă cu scenă, cum a cucerit fiecare centimetru de redută, de baricadă, cum cu migală și perseverență a clădit personajul, pe care l-a păstrat la fel la fiecare repetiție, la fiecare spectacol – își amintește regizorul. Evident, filmările nu veneau totdeauna în cursivitatea scenariului. Aveam uneori scene din finalul filmului, pentru a epuiza un decor și a veni în același loc. Cu multă minuțiozitate Iordache își punea la punct racorduri de păr, mustața, îmbrăcămintea. De fiecare dată știa ce nu era bine în rostirea textului și, mai ales, căuta inflexiuni în voce de care uneori se mira că le-a găsit. Propunerile pentru schimbarea de text le făcea întotdeauna înainte de ziua de filmare – totdeauna când ieșea de la machiaj venea să discute asupra textului. Dacă modificările veneau din partea mea, ceea ce se întâmpla destul de des, să-i adaug un text – îl parcurgea și-l învăța imediat – niciodată nu refuza să i se adauge text, nu făcea crize sau fițe, știa sau intuia schimbările în bine. Dacă totul decurgea normal și linear, cerea o schimbare de ritm și multe repetiții. Uneori era inepuizabil – nu obosea decât rareori – și atunci după 10-12 ore de muncă istovitoare; până la sfârșitul zilei slăbea câteva kilograme.
Iordache era un actor de compoziție, nu-i plăcea să repete, să se joace cu el, în maniera lui Dinică sau Moraru.
Construia un personaj ca un om viu din gesturi, detalii, mers și diverse obiecte care să-l caracterizeze. Lucra cu vocea, schimbându-și timbrul și mai ales inflexiunile. Avea multe lucruri să propună, îi plăcea să discute mult înainte de a începe filmările, repeta mult și niciodată nu era plictisit de ceea ce făcea.
Cu ocazia unor filmări în provincie, când eram cazați la hotel, puteam repeta noaptea după filmare. Aici, după o pauză de 30-40 de minute, lucram pe text. Textul, dialogurile reprezintă pentru actor un drum anevoios pe care trebuie să-l parcurgă singur cu o încărcătură dramaturgică în spinare – el trebuie să dea sens cuvintelor, să le facă autentice și mai ales credibile: corvoada învățării textului atât pe scenă, cât și pe platoul de filmare. Ștefan a știut de-a lungul anilor să-și traseze drumul – cu roluri importante, atât în film cât și în teatru. Rolurile lui sunt ca niște nestemate fără echivoc pe drumul artistului. Cu unele scăpări normale în carieră – aproape jumătate de secol – a știut întotdeauna să pună un acord între partitură și el ca interpret.
În lunga noastră colaborare n-am avut nevoie niciodată de schimbarea pe drum a dramaturgiei asupra căreia am căzut de acord la începutul filmărilor. Ștefan Iordache era pe platoul de filmare un partener ideal – pricepea repede și propunea sau accepta diversele variante cu condiția să fie coerente. A avut grijă să vină pe platoul de filmare lăsând acasă micile drame, și de fiecare dată a intrat în «pielea personajului», o expresie deja cetățenească în lumea noastră. A știut să facă diferența dintre teatru și film și, mai ales, să-și folosească mijloacele de expresie dobândite în teatru pentru a pune pe picioare un rol de film. Ceva din personalitatea lui apare în spatele fiecărui rol, ceva din inteligența lui e în spatele oricăror replici, ceva din farmecul personal însuflețește fiecare personaj.” (Sursa: Dan Pița – „Confesiuni cinematografice”, Editura Fundației PRO)
Foto: Ștefan Iordache în „Noiembrie, ultimul bal” (regia: Dan Pița)
Un actor de talia lui Ștefan Iordache a reușit de fiecare dată să capteze interesul publicului ca într-un act de magie.
