Ştefan Mihăilescu-Brăila: „Vreau să ajut la cultivarea publicului şi nu la degradarea lui“
https://www.ziarulmetropolis.ro/stefan-mihailescu-braila-vreau-sa-ajut-la-cultivarea-publicului-si-nu-la-degradarea-lui/

Într-un interviu publicat în decembrie 1960, actorul Ştefan Mihăilescu-Brăila (1925-1996) a povestit cum a trecut de la clovnerii la jocul curat, „fără floricele“ şi a mărturisit că a identificat un tip de spectator – „spectatorul cu nasul de ceară“.

Un articol de Liliana Matei|22 noiembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ În decembrie 1960, criticul Valentin Silvestru a realizat un interviu memorabil cu Stefan Mihailescu Braila (1925-1996). Actorul a povestit, cu francheţe, cum a trecut de la clovnerii la jocul curat, „fără floricele“, l-a criticat, blând, pe colegul lui, Ştefan Bănică, a identificat un tip de spectator, „spectatorul cu nasul de ceară“ şi a mărturisit că ar vrea să ajungă la o asemenea identificare cu rolul, încât, interpretînd, de pildă, un pianist celebru, să le poată provoca spectatorilor emoţia muzicală pe care artistul ar fi provocat-o în realitate.

Ziarul Metropolis vă prezintă fragmente din acest interviu apărut în 1960 în revista „Teatrul“.

Valentin Silvestru: Tovarăşe Stefan Mihailescu Braila, se zice că nu faceţi teatru de multă vreme…

Ştefan Mihăilescu-Brăila: Se zice bine.

Deci, cam de cînd?

De cînd mă ştiu.

Aceasta înseamnă că sînteţi om tînăr…

Da, înseamnă. În şcoala primară spuneam poezii mai bine decît alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, în viaţa particulară am interpretat scenete improvizate în faţa prietenilor – şi uite-aşa m-am trezit pe scenă

Pe care scenă?

A unui cămin cultural din Brăila. Fiind funcţionar, mă duceam cu alţi colegi de ai mei să facem teatru la cămin. Regizor era un mecanic de şalupă. Acolo am jucat piese într-un act, în două, în trei… Pe urmă am format o echipă pe lângă Consiliul sindical judeţean, a venit o comisie de la Bucureşti şi m-a poftit la Teatrul Poporului, n-a trecut anul şi Teatrul Poporului s-a transformat, m-am întors la Brăila la Teatrul de Stat; după opt ani am plecat la Baia Mare şi de acolo am venit la Bucureşti, la Teatrul Muncitoresc C.F.R. Acum sînt aici. Iată toată istoria mea.

Vi s-a pus vreodată problema să alegeţi între teatru şi o altă profesiune?

Da, contabilul-şef al întreprinderii unde lucram, m-a somat să aleg între birou şi scenă. Dacă zic azi că am ales scena, se va zâmbi. Era şi firesc, nu ? Dar pe atunci, leafa de la birou cîntărea de trei ori cât cea de la teatru, întreprinderea dăinuia de foarte mulţi ani, teatrul abia se înjghebase, vezi şi dumneata. Cred însă că n-am greşit în alegere. Teatrul mi-a adus mari satisfacţii.

Ce fel de satisfacţii?

Ele se numesc Dezertorul, Năpasta, Rădăcini adânci, Inspectorul de poliţie, Nunta lui Krecinski, Bădăranii, Mielul turbat, A 12-a noapte, Burghezul gentilom, O scrisoare pierdută, Baia, Aristocraţii, Moralitatea doamnei Dulska, Tache, Ianke şi Cadîr, Napoli, oraşul milionarilor, Răzeşii lui Bogdan, Domnul Puntila şi sluga sa Matti… Cîte file are carneţelul dumitale?

Mai am două notesuri albe în buzunar. Care dintre roluri v-a adus cele mai mari bucurii? În care v-aţi simţit mai bine?

În toate.

Citiţi şi alte articole despre mari actori dispăruţi, în rubrica Memoria Culturală

La fel?

Întrebarea nu-i bine pusă. Întreabă-mă dacă de la început.

Atunci: v-aţi simţit bine de la început în toate rolurile?

Nu; cele mai multe roluri nu le-am gustat de la prima citire. Personajul din Baia, de exemplu, nici n-am fost sigur dacă o să-l joc, într-atât de greu l-am înţeles la întîia lectură. Pe urmă însă descopăr rolul în linii mari, încep să-l modelez cu ajutorul regizorului, să-l iubesc datorită colegilor şi-l definitivez împreună cu spectatorii.

Care parte a pregătirii se desfăşoară acasă?

Acasă memorizez textul. Intru în rol numai la teatru, numai pe scenă.

Dacă definitivaţi rolul împreună cu spectatorii, înseamnă că-i mai adăugaţi unele date şi după premieră.

Aşa e. Date esenţiale nu, dar de detaliu, da.

Cum apar?

Vin aşa, cum ai aprinde un chibrit pe drum.

Poate şi pentru că există o solicitare a publicului, mai ales la comedii.

Nu zic ba. E greu să rezişti publicului. Spui o poantă şi aplauzele te îndeamnă să născoceşti alte zece. La începutul carierei, îmi plăcea să improvizez, în comedii mă dedam la multe clovnerii. A venit însă o vreme cînd, fie datorită observaţiei unui coleg fie celei a unui regizor, fie a unui spectator, am avut revelaţia inutilităţii împovărării rolului. Aceasta s-a întîmplat, cred, în timpul spectacolului cu Mielul turbat.

Jucam pe Spiridon Biserică şi, deodată, am fost cucerit parcă de frumuseţea jocului curat, simplu, fără floricele, în care replica merge net la spectator. De atunci, aşa mă străduiesc să joc. Repet, nu e uşor să rezişti publicului.

Ce vă face să rezistaţi totuşi?

Mi-am propus-o şi mă încăpăţînez. Vreau să ajut la cultivarea publicului şi nu la degradarea lui. Vreau ca toţi spectatorii nostri să guste comedia cu ideile ei cu tot, să nu guste numai hazul unei situaţii sau al unei replici. Omul din sală e dornic să râdă. Dacă în cea mai puternică dramă este o singură replică umoristică, la aceea se rîde dezlănţuit. Eu nu vreau însă să provoc rîsul cu orice preţ. Pentru asta nici n-ar trebui să fiu, propriu-zis, actor.

Stefan Mihailescu Braila

Predilecţia pentru comedie datează de la debut?

N-am avut nici o predilecţie pentru comedie. Totdeauna m-am considerat… tragedian. Totdeauna mi-au plăcut dramele, mai cu seamă cele de mare profunzime psihologică. Într-o zi, la Brăila, regizorul Lascăr Sebastian m-a văzut într-un spectacol spunînd o singură propoziţie comică şi a hotărît: „Dumneata eşti comic, eşti comedian !” Şi n-am mai fost distribuit decît în comedie.

De ce n-aţi cerut şi roluri de dramă?

Eu nu cer niciodată roluri.

Totuşi, v-a pasionat probabil vreun personaj…

Mă urmăreşte, din cînd în cînd, Harpagon. L-aş juca într-un chip nou.

Dacă doriţi să jucaţi Avarul într-o accepţie nouă, îmi închipui să sînteţi nemulţumit de felul în care a fost interpretat pînă acum.

Da.

De unde vine nemulţumirea?

Să facem un ocol: eu am început să joc teatru fără să cunosc sistemul lui Stanislavski. Cînd am citit cărţile sale, m-a uimit cît de limpede răspunde propriilor mele frămîntări încă nedesluşite. Totdeauna voi căuta să aflu substanţa intimă a unui rol, ideea adîncă a autorului, pentru că, aflîndu-le, să mă pot identifica întru totul cu personajul, să-l „trăiesc”. Totdeauna, mă voi feri să atrag atenţia spectatorilor că joc teatru.

Totdeauna voi evita să pun în spinarea personajului mai mult decît e necesar pentru identificarea lui exactă de către public. Nădăjduiesc să nu supăr pe adepţii „teoriei distanţării“ a lui Brecht dacă voi afirma că tocmai aşa l-am conceput şi l-am jucat şi pe Domnul Puntila… Acum închei ocolul: după părerea mea, Harpagon şi Hamlet sînt prezentaţi, de obicei, prin caracteristicile lor exterioare; iar actorii studiază mai ales efectele pe care le pot produce în aceste roluri şi nu raţiunile intime ale eroilor.

Supralicitarea rolului nu dezvăluie însă mai larg spectatorului personajul, ci i-l ascunde mai bine.

Cu ocazia acestui ocol înţeleg că dorinţa dumneavoastră de nou se referă nu numai la rolul lui Harpagon.

Oare e numai dorinţa mea ca teatrul nostru să se înnoiască mereu, în întregul lui ?

Cred că e dorinţa tuturor celor ce iubesc teatrul românesc.

Probabil, dar unii îl iubesc aşa cum era acum patruzeci de ani şi vor să perpetueze acea manieră, i-aş zice teatralistă. Alţii iubesc extravaganţele teatrale şi se dedau la excentricităţi moderniste. Eu văd altfel drumul înnoirii în contemporaneitate.

Militez pentru simplitate în joc şi sinceritate faţă de ideea rolului. Actorul să nutrească o profundă convingere în tot ceea ce face. Sînt, desigur, pentru o simplitate colorată şi strălucitoare, nu pentru simplismul cenuşiu, banal. Iar simplitatea adevărată trebuie căutată uneori chinuitor. De aceea: actorul să caute, să scormonească mereu, să-şi verifice mereu posibilităţile.

Unii caută, se frămîntă, alţii însă au o seninătate vecină cu somnolenţa, îi ştiţi şi dumneavoastră, se trezesc numai la aplauzele adresate altora şi nici atunci de-a binelea…

Fără pasiunea noului nu eşti artist. Am auzit pe unii că nu sînt zguduiţi de o asemenea pasiune şi că joacă instinctiv. Se prea poate. Eu caut din instinct. Preîntîmpin întrebarea „ce cauţi ?“, răspunzînd direct: „caut elementele măiestriei“. Unde? Pe stradă. Ceasuri întregi. Pentru Puntila am urmărit zeci şi zeci de beţivi: unii agresivi, alţii blazaţi, alţii dulci de tot… Pînă a vedea şi alte teatre, la Brăila, din cea mai fragedă tinereţe, am studiat actorii de film.

Stăteam ore şi zile la cinematograf şi apoi jucam din nou, pe stradă, în casă, la şcoală, toate rolurile care-mi plăceau. N-am trecut prin Institut, am mult de studiat pe cont propriu, „fără frecvenţă”. Acum îmi studiez colegii. Din teatrul meu şi din altele.

De pildă.

Aşa… în general…

Vă interesează evoluţia actorilor tineri?

Îndeosebi.

Se poate oare descoperi o calitate comună tineretului actoricesc din Capitală?

Cred că da: plăcerea de a juca teatru.

Şi vreun cusur comun?

La mulţi: excesul teatral în rol, supraîncărcarea personajului. Unora, care îmi sînt mai aproape, le-o spun. Sînt însă foarte susceptibili şi de aceea trebuie s-o fac cu grijă. Cu toată grija, de pildă, încerc să-i sugerez a se lepăda de acest cusur colegului meu Ştefan Bănică. E un actor extrem de dotat, cu un mare talent, cultivat. Dacă va şti să joace mai strîns, mai zgîrcit cu mofturile de moment, va izbuti lucruri de mare valoare.

Ziceaţi că vă loviţi de susceptibilităţi cînd remarcaţi cusururile unor colegi.

Da. Aşa ziceam. Le-am avut şi eu, mai la începutul vieţii de artist. Azi ştiu să primesc criticile cu bucurie. Nu zâmbi… E o credinţă a mea. Dacă cinci sute de spectatori aplaudă şi unul singur e, cum spun actorii, cu „nasul de ceară”, alerg să-l caut pe acesta şi ascult cu nesaţ ce nu i-a plăcut. Dacă-i un specialist, un om de teatru, atenţia mea e dublă. Consider ca un adevărat prieten pe colegul care-mi arată ce am greşit. Nu gîndesc just?

Din punctul meu de vedere, al criticului de teatru, gîndiţi extrem de just…

De ce mă interesează în primul rînd critica ? Nu vreau să fiu acelaşi de la un rol la altul. După reprezentaţie alerg, cît pot mai „incognito” să mă amestec printre spectatori. Dacă vreunul zice „l-am recunoscut pe Mihăilescu-Brăila din primul moment“, mă simt nenorocit. Trebuie să fiu mereu altul, căci nici un rol nu seamănă cu celălalt, nici un om n-are pereche geamănă pe lume. Îmi schimb uneori înfăţişarea — deşi nu sînt un partizan al machiajului cu aplice. Îmi schimb uneori vocea.

Străduinţa mea cea mare este însă să compun rolul nou pornind nu de afară, ci dinăuntru, de la datele lui personale, care sînt ale lui şi numai ale lui. Aici critica mă poate ajuta hotărîtor. Mă poate ajuta şi mă şi ajută în multe alte direcţii, dar despre acestea toate aş putea vorbi săptămîni la rînd, căci am ideile mele…

E foarte plăcut să discuţi cu actori care şi-au format un corp de idei personale despre profesia lor.

Da , am un număr de idei — nu multe, dar… fixe.

Precise.

De o fixitate bine precizată.

Bănuiesc că cel puţin una din ele se referă şi la repertoriu.

Aici nu e mult de vorbit. Joc cu tot devotamentul în toate piesele, dar preferinţele mele se îndreaptă categoric spre teatrul contemporan, teatrul zilelor noastre.

N-aveţi nici o revendicare profesională?

Să pot ajunge la o asemenea identificare cu rolul, încît, interpretînd, de pildă, un pianist celebru, să pot provoca spectatorilor emoţia muzicală pe care artistul ar fi provocat-o în realitate.

Cu ce aţi dori să încheiem acest dialog?

Cu făgăduiala reciprocă de a avea cândva un altul, mai lung şi mai larg, în care să pot spune mai mult din ceea ce gîndesc despre arta noastră şi despre oamenii cărora noi actorii le-o închinăm din inimă.

Citiţi şi: Cum îi punea Toma Caragiu la punct pe criticii de teatru

Biserica Ortodoxă Română îl sărbătoreşte pe 14 decembrie pe Sfântul Mucenic Filimon, care a fost, în vremea împăratului Diocleţian, comediantul păgân al cetăţii Tebaidului Egiptului şi ocrotitorul tuturor actorilor.

Pe 14 decembrie, Ziarul Metropolis vă va spune povestea actorului care a devenit sfânt, acum 1.700 de ani, şi care este considerat ocrotitorul breslei. Până atunci, vă vom prezenta, în fiecare zi, timp de o lună, mari poveşti despre mari artişti români care nu mai sunt printre noi sau texte scrise chiar de ei. Sfântul Filimon a vegheat şi asupra lor.

Articol republicat cu acordul Institutului Național al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto cu Stefan Mihailescu Braila – wikipedia

23
/09
/14

IUBIRI CARE AU FĂCUT ISTORIE S-a căsătorit la doar 18 ani, cu prinţul Mihai Cantacuzino, cu 12 ani mai în vârstă decât ea. În timpul căsniciei, l-a cunoscut pe George Enescu, iar muzicianul s-a îndrăgostit iremediabil de ea. Maruca l-a iubit până la nebunie şi pe filosoful Nae Ionescu.

31
/08
/14

Prestaţiile sale reuşite în ultimii ani pe marele ecran i-au adus premii naţionale şi internaţionale şi au făcut cinste cinematografiei româneşti. Luminiţa Gheorghiu, născută pe 1 septembrie 1949, vorbeşte despre viaţa rampei şi a ecranului, despre împliniri şi neîmpliniri.

23
/08
/14

Edificiul literaturii, așa cum îl vede Mircea Cărtărescu, stă așezat pe o colină formată din literatura de consum și are trei niveluri: primul este al scriitorilor profesioniști, al doilea – al scriitorilor artiști, iar al treilea – al marilor scriitori. Însă deasupra tuturor stă „sfântul literaturii”, Franz Kafka.

20
/08
/14

Nici un actor român n-a cunoscut după al Doilea Război Mondial o asemenea popularitate uriaşă. N-a lansat un personaj, ca apoi, popularitatea să-i crească în rândul publicului, așa cum a fost Grigore Vasiliu care a devenit peste noapte şi “Birlic”; sau Amza Pellea care l-a zămislit pe “Nea Mărin”, cu mare succes la public.

11
/08
/14

MEMORIA CULTURALĂ N-a trecut printr-o şcoală de teatru, dar la spectacolele care au la bază texte scrise de el, se râde mult. Se spune că, în dramaturgie, Teodor Mazilu este „al doilea după Caragiale”. S-a născut pe 11 august 1930.