Stela Giurgeanu: „Să scriu teatru e o experiență cu mine însămi”
https://www.ziarulmetropolis.ro/stela-giurgeanu-sa-scriu-teatru-e-o-experienta-cu-mine-insami/

„Matilda şi groparii“ de Stela Giurgeanu, declarată „Piesa anului 2018” la Gala Premiilor UNITER, a avut premiera oficială sâmbătă, 15 februarie 2020, la Sala Atelier a Teatrului Naţional I.L. Caragiale Bucureşti. Vă prezentăm un interviu cu Stela Giurgeanu, publicat în caietul program al spectacolului.

Un articol de Anca Mocanu|18 februarie 2020

Anca Mocanu: Când te-am văzut la prima lectură a textului „Matilda și groparii”, te-am găsit timidă. Apoi, când mi-am propus să te cunosc mai bine, mi-am zis: „Ce mă fac? Ea timidă, eu timidă…”

Stela Giurgeanu: În cazul meu, timiditatea este înfrântă sau, mai bine zis, educată de meseria de jurnalist pe care o am. E foarte simpatic că ai adus în discuție subiectul acesta pentru că, recent, într-o conversație, explicam timiditatea mea.

În același timp, însă, am simțit că ești copleșită de lumea în care ai pătruns.

Admirația naște și timiditate. Timiditatea intervine atunci când întâlnești oameni pe care îi apreciezi.

Am reținut câteva impresii despre bunicii tăi pe care-i portretizezi într-o povestire. Mă gândeam că îi semeni bunicului… fața lungă, ascuțită… ochii mari de pisică grecească.

Familia mea este bizar alcătuită și e incitant să vorbesc despre ea. Bunicul, căruia îi semăn, e jumătate grec, jumătate evreu, iar bunica e bucureșteancă de multe generații. Bunicul este cel care mi-a insuflat dragostea pentru literatură și teatru. Mergeam împreună la matinee. Am trăit de mică magia dimineților de duminică, când bunica mă îmbrăca frumos ca să merg la spectacole. Este primul lucru pe care mi-l aduc aminte în ceea ce privește educația de a merge la teatru. Respectul față de actorii care te ajută să descoperi o lume absolut minunată trebuie arătat și prin ținută și atitudine. Și părinții au contribuit major la această dragoste pentru teatru, cumpărându-mi toate discurile Electrecord care apăreau cu piese de teatru. Recunoșteam actorii după voce pentru că tot ascultam aceleași piese pe care ajunsesem să le știu pe dinafară.

Cum de nu ai încercat să dai admitere la Teatru? Mulți copii visează să ajungă artiști… Tu ai ajuns la Litere.

Nu, n-am avut niciodată dorința de a da la Actorie. Îmi place teatrul, dar nu m-am gândit niciodată să devin actriță. Eram mult mai fascinată de scris. Să fiu parte a teatrului prin scris, să „inventez” acele cuvinte care ar prinde viață pe scenă, mă atrăgea mai mult…

Tocmai lucrul acesta este absolut covârșitor – acum, la repetiții, îi povesteam regizorului Mircea Rusu că este o senzație plăcut-bizară – să-ți vezi personajele evoluând pe scenă. Când scrii, ai controlul asupra lor ‒ le pui să plângă, să râdă ‒, dar când le vezi ridicându-se din hârtie și desfășurându-se în fața ochilor tăi, îți dai seama că nu mai ai controlul asupra lor. Și atunci realizezi că acele personaje chiar există! Cumva, ele ies din mintea ta. Le vezi mergând, vorbind, le observi gesturile, privirea…

Într-un fel nu mai depind de tine, nu-ți mai aparțin…

Cred că, pe undeva, e vorba de același sentiment pe care-l ai când ai un copil: îl îngrijești, îl educi și, apoi, îl lași să-și facă viața lui. Știind că ai făcut tot ce ține de tine, poți fi mândru că se dezvoltă pe cont propriu. Probabil că greșesc în comparația mea, dar aceasta este senzația. Nu pot să spun că personajele nu-mi mai aparțin… Pentru că eu le-am creionat, le-am dat niște însușiri pe care le regăsesc din plin în reprezentație. Este absolut uluitor să văd cât de mult s-au dus artiștii în psihologia personajelor. A fost minunat încă de la primele întâlniri când eram întrebată de unde vin personajele, care e povestea lor… Și în felul acesta mi-am dat seama că trebuie și eu, dramaturgul, să mă duc mult mai mult în istoria vieții lor atunci când le inventez. S-a creat o complexitate de emoții, o complexitate psihologică a personajelor. Iar asta datorită actorilor și regizorului.

Mă bucur să aud că ți-a fost de folos participarea la repetiții, bănuiesc că această experiență îți prinde bine pentru următoarea piesă.

Categoric! Mircea Rusu mi-a dat șansa enormă de a participa la crearea spectacolului. Nu știu câți regizori sunt dispuși să lucreze cu dramaturgul. Eu îmi dau seama foarte bine că un text scris nu poate fi luat ad litteram și pus pe scenă. Scrisul trebuie să devină vorbă. Bineînțeles că în procesul acesta se taie, se schimbă textul, ceea ce pentru un dramaturg e ca și cum îl duci la dentist să-și scoată niște măsele spre binele lui. Dar colaborarea pe care am avut-o cu toți a fost excepțională pentru că am discutat foarte mult pe text, despre sens, despre nuanțe… Mi se spunea: „Uite, replica asta încercăm să o spunem așa… dacă-ți place cum sună o lăsăm…” Într-adevăr erau replici care nu mergeau deloc spuse mot à mot. Cu timpul s-a șlefuit foarte bine textul. E puțin, doar puțin diferit de ceea ce am scris eu, însă e păstrată esența. Cred că este necesară, spre binele tuturor, colaborarea între dramaturg, actori, regizor. Și e important ca dramaturgul să-i asculte pe cei care îi aduc personajele la viață, să nu fie „îmbățoșat” că i se taie replica, pentru că este imposibil să nu modifici textul pentru scenă.

Vorbim despre un proces firesc, necesar, când literatura devine teatru…

Exact, e un proces fantastic. Este extraordinar cum se păstrează esența, cum se îmbogățește personajul de pe hârtie și cum el ajunge pe scenă. Apropo de mersul la dentist, prima lună cât s-a lucrat pe text, mă duceam cu groază la repetiții ca să-mi apăr replicile. Ce merge, ce nu merge… În piesă sunt niște monoloage prea lungi pentru scenă, deși, în scris, ele dau bine. Acum, după ce s-a definitivat textul, mă duc atât de liniștită. Mă bucur să văd jocul actorilor. Regizorul a înțeles cum să descifreze mesajul textului meu și a transpus scenic ceea ce am gândit eu. A transformat cuvântul în viu, în vizual.

Ești un jurnalist care scrie foarte mult pe subiecte sociale. A fost opțiunea ta?

Aici e vorba de povestea despre cum am devenit jurnalist. Când am ajuns la Dilema, în 2001, eram studentă la Litere, o cititoare de Dilema care și-a luat timiditatea în dinți…

Dacă tot am pornit discuția de la timiditate.

Exact! Timiditatea este și un motor care te poate ajuta să vezi dacă poți să-ți depășești unele limite. Dorind să-mi înving timiditatea, în facultate am făcut acest prim pas. Cam zălud, având în vedere de cât eram de speriată să mă pun în fason. Am scris un articol pe care l-am trimis la redacția revistei.

Un articol despre ce?

Vama Veche. Eu fiind vamaiotă eram revoltată de modernizarea Vamei. Spre marea mea surpriză a fost publicat. Apoi am îndrăznit să sun, mi s-au oferit mai multe teme, mai multe șanse… Dar din nou dorința de a vedea ce pot mi-a demonstrat că până și oamenii timizi, dacă îndrăznesc, reușesc. M-a luat sub aripa ei Magdalena Boiangiu, cea care a și fost mentorul meu. Ea citea omul și intuia ceea ce el poate. Tot ea m-a îndrumat spre domeniul social.

Și către teatru, nu? Știa cineva că scrii teatru?

Din redacție, nimeni.

Chiar așa, de când scrii teatru?

A fost la un moment dat, prin 2001, un concurs de dramaturgie la care am trimis și eu o piesă, dar bineînțeles că nu am câștigat. Nu aveam nici experiență și nici încredere în mine. Însă îmi plăcea să scriu.

Cei din familie nu citeau ce scriai?

Nu, în niciun caz. Acestea sunt lucruri pe care le faci pentru tine. Nu bați toba. La UNITER cred că am participat în fiecare an de când am auzit de acest concurs. Am tot scris.

Și nu ai simțit nevoia să ceri părerea cuiva, a unui dramaturg cu experiență, de exemplu?

Nu, nu am îndrăznit. Am zis că dacă e să se întâmple se întâmplă. Ceea ce a provocat o mare surpriză. Când am câștigat Premiul UNITER pentru Piesa anului, toată lumea în redacție mă întreba uimită: „Tu de când scrii teatru?”

Magdalena Boiangiu plecase demult.

Da, din păcate. Tocmai de aceea, prima oară când am câștigat, la Gala de premiere, a fost o chestiune de suflet să-i dedic premiul, pentru că Magdalena Boiangiu a fost, până la urmă, cea care m-a învățat cum să scriu. Și faptul că sunt jurnalist mă ajută mult ca dramaturg. Într-un articol, dacă vrei să scrii despre multe lucruri, nu poți să scrii un roman pentru că ești limitat de un număr de semne impus. Deci trebuie să prinzi esența. Or, dramaturgia este, cred, literatură esențializată. Oferi doar indiciile unui personaj, iar toată viața lui, internă și externă, trebuie redată prin replici pentru ca spectatorul să înțeleagă, să dibuiască cumva biografia din spatele personajului. Dacă personajul îți spune pe scenă: „Așa am fost toată viața, am avut grijă de ceilalți…” ‒ după cum spune Sonia, personajul din „Matilda și groparii”, ‒ dintr-odată îi induci spectatorului ideea că femeia asta i-a pus pe ceilalți pe primul loc, toată viața ei. Nu s-a gândit la ea niciodată. E minunat cum reușești să ai șansa să pui viața unui om în câteva replici.

În ultimii cinci ani ai obținut două Premii UNITER pentru Piesa anului. „Timpul nebunilor” desemnată Piesa anului 2014, iar „Matilda și groparii” – Piesa anului 2018.

Prima oară când am câștigat, îți spuneam că a fost o surpriză pentru toată lumea. Anul următor am fost din nou nominalizată, în etapa finală, cu textulColecționarul de timp”. Toată lumea se amuza zicându-mi că am o „problemă” cu timpul, din cauza titlurilor pieselor. Nu mi-am dat seama până atunci că piesele mele au într-adevăr și o legătură cu timpul…

Sunt curioasă, ce lecturi ți-au influențat copilăria? Cine-ți hrănește imaginația…?

Pentru că bunicii mei erau foarte încrezători în mine, prima carte pe care am buchisit-o a fost cea a lui E.T.A. Hoffmann, „Piticul Cinabru”. Un autor greu, și o poveste mai degrabă pentru adulți. În prezent, unul dintre scriitorii contemporani pe care i-am descoperit e Haruki Murakami. În romanele lui îmi regăsesc multe răspunsuri. Proza lui e combinație între real și fantastic. Mi se pare absolut minunat să creezi lumi paralele posibile, pornind de la lucruri absolut banale. Este un exercițiu de imaginație nemaipomenit.

Ce filme îți plac?

Îmi plac extrem de mult filmele horror.

Dramaturgi contemporani citești?

Pentru că vorbim despre autori preferați, sunt un fan al lui Eugene O’Neill. Cât despre teatrul contemporan, cred că ar trebui să aducă în prim plan actualitatea externă, dar mai ales internă – psihologia omului modern care s-a schimbat foarte mult, fiind influențată de realitatea socială și politică. E nevoie de lucrări la care oamenii să rezoneze mai mult, în care să se regăsească și să plece de la teatru cu niște fantome personale nițel zgândărite.

Ai frici, ai fobii, ai obsesii?

Nu, nu cred. Fricile, fobiile nu-și au locul într-un om curios. Iar eu sunt un om extrem de curios. Îmi dau seama acum, când vorbim, că timiditatea mea este, de fapt, puternic contracarată de o mare curiozitate. Deși sunt timidă, sunt și foarte curioasă. Și atunci mă bag să aflu, să experimentez sentimente, stări, oameni și psihologia lor. Îmi place să fac lucruri care ies din convențional. Pot spune că singura mea „fobie” e convenționalul – tocmai de aceea am încercat în toate piesele mele să păstrez o tușă de fantastic… Doar așa trecem dincolo de limitele cunoscute. Și cred că e foarte important pentru un artist, un scriitor, în general, să iasă din convențional, să aibă putere de înțelegere, să nu se lase doborât de șabloane, de tabuuri.

Stela, ce e pentru tine teatrul? Un hobby, o formă de terapie?

Este o experiență. Știi, cum era în Alice in Wonderland… Când aluneci pe rabbit hole… faci un jumping înlăuntrul tău să vezi ce mai este pe acolo, ce personaje au mai apărut, ce turnuri de situații mai poți să inventezi. Dar teatrul, scrisul n-ar trebui să fie o terapie personală, să îți expui demonii – mai degrabă o terapie în grup. Să încerci să descoperi demonii din jurul tău, să-i îmblânzești, să stai la un pahar de vin cu ei. Teatrul e o formă de descoperire a unor lucruri, fapte, personaje. Este o joacă de-a necunoscutul.

O joacă serioasă.

Da, da, dar jocul nu trebuie să-l privim ca pe o chestie frivolă, jocul ăsta ne face să ne descoperim foarte mult pe noi, să-i descoperim și să-i înțelegem mai bine pe cei din jur. Iar mie îmi place să mă joc în viață. Și mă „joc” deseori și cu oamenii din jurul meu.

Sună ca și cum i-ai juca pe degete…

!!!! Dar e frumos să surprinzi și să fii surprins, să te lași surprins. Dacă nu ai această continuă curiozitate să vezi ce se întâmplă dacă faci sau spui anumite lucruri, la care alții poate nu se așteaptă, să sondezi reacții…, viața devine ternă, plictisitoare și tocmai de aceea trebuie să ne jucăm continuu, să fim copii mereu.

Am înțeles, Stela, îți place să experimentezi.

Enorm! Cred că despre asta e vorba în viață. Și, să scriu teatru este, până la urmă, o experiență cu mine însămi.

Îmi stă pe buze să te întreb cum ai ajuns să scrii piesa, în ce împrejurare?

Știam că se apropie deadline-ul de la concursul UNITER și, bineînțeles, ca în fiecare an, voiam să scriu o piesă, dar nu aveam nicio idee despre ce anume. Ideea mi-a venit de la titlu. Eram în Piața Romană și deodată am văzut un stol de ciori. Mari, croncăneau. Mi s-a părut că sunt din filmele lui Hitchcock. Mi-am zis: „Wow, se va întâmpla o chestie formidabilă!” Repet, am tot timpul această conexiune cu fantasticul de lângă noi și vreau să se întâmple lucruri neobișnuite. Obișnuitul mă plictisește de mor, convenționalul la fel, pentru că este previzibil…

Teatrul îți oferă libertatea experimentului, deși, poate, este vorba despre o libertate controlată.

Da, este frumos cum spui, este o libertate controlată. Exact asta este. Aceeași senzație ca în bungee jumping, când te arunci de nebun, dar tu ai siguranța că ești foarte bine ancorat de cablu. Ești ancorat în realitate și, deci, nu ți se poate întâmpla nimic. Cred că trebuie să ne permitem mici derapaje de la realitate, altfel e plictisitor.

Revenind la titlul piesei tale…

Deja îmi imaginam cum ciorile cresc în volum, cum se transformă și cum devin niște îngeri. Mintea mea începuse să lucreze. Mi-am zis că trebuie să scriu ceva despre ciori. M-am documentat despre aceste păsări și am descoperit că sunt fabuloase, extrem de independente. De exemplu, cioara-mamă nu-și hrănește copilul, ci îl lasă singur să-și găsească mâncarea… De aici și ideea de independență din piesă. Brusc, nu știu de unde, mi-a venit în minte numele Matilda. Și cum ciorile sunt asociate cu moartea, cu groparii…a ieșit „Matilda și groparii”. Iar titlul ăsta mi-a stârnit curiozitatea de a vedea ce se întâmplă mai departe. Și așa m-am apucat să scriu…

Doar de la titlu.

De la titlu și fără să știu unde mă duce. Nu-mi place procedeul acela fill in the blanks, adică să știu de unde pornesc și unde mă duc pentru că aș muri de plictiseală. Iar scrisul ar deveni extrem de banal, de controlat.

Fără a fi o piesă feministă, „Matilda și groparii” ne vorbește despre abuz, despre trei femei abuzate. Este o piesă despre ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă în toată lumea. Femei abuzate întâlnim în toate mediile sociale. Abuzul fizic și emoțional se întâmplă, din păcate, peste tot. Și despre abuz este piesa mea.

Abuzul este o realitate care nu ține de timp sau spațiu, mediu social sau educațional. Ori de sex. Eroinele tale și-au îngropat viața într-o imensă traumă. Sunt niște suflete schilodite, mutilate.

Cele trei femei sunt groparii adevărurilor dureroase. Ele îngroapă aceste adevăruri pentru Matilda, pentru acest copil care trebuie să fie fericit și nu ancorat în niște probleme pe care ele le vor rezolva. Matilda este speranța lor, proiecția visurilor lor. Așa s-a construit piesa. Am ținut foarte mult la ideea de independență, de libertate. Ideea de a fi stăpânul vieții tale, de a fi sigur pe tine că reușești. Independența îți dă o siguranță care te eliberează de complexe.

Ai realizat de-a lungul timpului reportaje cu femei abuzate. Ai ajuns în centre care se ocupă de tratarea unor astfel de cazuri sau în închisori?

Am fost în centre și am vorbit cu femei care au suferit din cauza violenței domestice. Dar nu am întâlnit povestea din piesă, unde crima este și una metaforică. Toată piesa am structurat-o pe temeiul metaforei, aducând fantasticul în real. E o metaforă realistă. Să omori acel trecut pe care nu poți să-l îngropi de viu, dar nu poți nici să te faci că nu mai există… pur și simplu.

Matilda și groparii” este o piesă despre libertatea femeilor, dar și despre iubire.

Și despre cum înțelegem iubirea în abuz. Dar este o piesă care are multe coté-uri. Într-o recenzie publicată în Adevărul, criticul de teatru Mircea Morariu a atribuit piesei mele și filonul pseudopolițist.

O investigație în labirintul durerilor reprimate; un text despre conștientizarea unor adevăruri traumatizante și acceptarea lor.

Trauma te ține prizonierul unor complexe, tabuuri. Tocmai de aceea, Sonia este reticentă la ideea de căsătorie pentru că, pentru ea, căsnicia a fost un calvar.

Pe tânăra Matilda cum o vezi? Are iubire de sine?

Are și ea trauma ei. Ea nu crede în iubire pentru că nu știe cât de iubită a fost. Este. Nu are mecanismele necesare pentru a detecta acest sentiment. Eu n-am încercat să fac personaje „perfecte”. Nu sunt nici bune, nici rele. Au fantome, dar au și îngeri.

În schimb finalul e unul senin. Ciorile au dispărut…

…cu desăvârșire. Uite, îți împărtășesc o chestiune absolut personală legată de „Matilda…”. Mie îmi place foarte mult Cehov. Însă de mică, pentru că am luat legătura cu Cehov din copilărie, aveam frustrarea asta: „De ce nu le lasă pe cele trei surori să plece la Moscova?” Tot timpul stăteam cu speranța că poate se întâmplă și nu se întâmpla, bineînțeles. Eliberarea la care speram nu se petrecea.

Tu le-ai dat, însă, personajelor tale, șansa să se elibereze.

„Matilda și groparii” e și un soi de „răzbunare” a mea pe Cehov și pe toate frustrările pe care mi le năștea în copilărie. De altfel și numele personajelor sunt cehoviene… Sonia, Olga, Nora… Și atunci, „surorile” mele au șansa să plece. Aceasta a fost mica mea poznă în piesă legată de Cehov. Numele celor trei femei și faptul că ele pleacă, se eliberează. Cum și ce o să le aducă libertatea, rămâne de văzut, poate, într-o altă piesă. Sper să ajungă la sufletul oamenilor pentru că spectacolul e făcut de oameni care iubesc teatrul și care s-au implicat enorm de mult emoțional.

INFO

Matilda şi groparii
de Stela Giurgeanu
Regia Mircea Rusu
Scenografia Gabi Albu
Coregrafia Lari Giorgescu

Distribuţia
Sonia: Amalia Ciolan / Liliana Hodorogea
Olga: Cesonia Postelnicu / Tania Popa
Nora: Erika Băieşu / Oana Constantinescu
Matilda: Fulvia Folosea / Cristina Constantinescu
Peter: Lari Giorgescu / Dragoş Ionescu

07
/03
/20

Bogdan Cotîrță, solistul trupei românești Melting Dice, vorbește, într-un interviu în formă de alfabet, despre: granița dintre vină și zâmbet, dribling și Timișoara, răbdare și oftat, dar, mai ales, despre un cuvânt căruia îi găsiți explicația chiar aici: „smanes“.

04
/03
/20

Cătălin Rulea, solistul trupei românești Toulouse Lautrec, vorbește, într-un interviu în formă de alfabet, despre: melodia care îi definește adolescența, caseta cu Metallica, iarbă, joacă, iarăși muzică, vin (mult vin), bluesul care l-a ajutat să strângă în brațe o fată într-o tabără, și de fapt, despre tot ce ține de fericire.

03
/02
/20

Bogdan Mezofi, solistul trupei clujene de rock alternativ Grimus, vorbește într-un interviu în formă de alfabet despre prima piesă pe care a compus-o, despre lucrurile care contează și oamenii pe care îi admiră.

Page 1 of 3612345...102030...Last »