Spectacolul ’’Procesul’’, de F. Kafka, în viziunea dramatică semnată de Mihaela Panainte şi Daniel Ilea, pe textul tradus de Gellu Naum, a fost prezent în selecţia Festivalului Naţional de Teatru. Spectacolul a avut premiera în aprilie 2017 la Teatrul Naţional „Lucian Blaga”din Cluj.
Un articol de Corina Dima|3 noiembrie 2017
Pornind de la textul semnat de Kafka, regizoarea Mihaela Panainte creionează portretul domnului K., funcţionar la bancă, păstrând semnificaţiile spectacolului foarte aproape de roman. Textul kafkian poate fi uşor interpretat în nota politicului, a sistemului care subjugă individul şi nu îl lasă să se exprime. Regizoarea nu alege însă această cale la îndemână. ’’Procesul’’ se constituie aici ca o metaforă, o întrebare dechisă, fără să conducă în vreo direcţie anume şi fără să dezvăluie interpretări ascunse. Ne lasă pe noi, spectatorii, să găsim cheia interpretării, să tragem noi concluziile.
Spectacolul este construit rotund, în tuşe cromatice de negru-gri-alb, cu accente metalice ’’materiale’’ (scări, cuşti şi plase) dar şi ’’imateriale’’ (sonore – metalice), un spaţiu construit voit artificial, în care îşi duce existenţa personajul principal. O lume plină de personaje-măşti, fără profunzime. O lume în care visul se contopeşte cu realitatea lugubră, coşmarul cu absurdul, plăcerile carnale cu iraţionalul.
Povestea urmează textul romanului, unde domnului K., funcţionar la bancă, i se intentează un proces de către o entitate necunoscută dar recunoscută şi temută de toţi din jurul său. Este arestat dintr-un motiv neştiut şi îi este monitorizată fiecare mişcare. I se transmite că poate să îşi continue însă viaţa de zi cu zi, să îşi vadă de slujba de la bancă.
Personajul principal intră apoi într-un montagne russe al absurdului, într-un talmeş-balmeş de situaţii stranii şi discuţii cu personaje care mai de care mai bizare. Nu află nimic despre motivul acuzaţiei ci se învârte parcă în cerc, se afundă într-o spirală a absurdului şi chiar începe să se complacă în această situaţie fără ieşire. Află că ’’nu se intentează proces fără o finalitate’’.
Spectacolul este foarte vizual, cinematografic, în negru şi alb, cu multe imagini de personaje colective încadrate sau sprijinite pe forme geometrice reci, metalice, care taie planurile scenei (scări, grilaje, plase de sârmă, cuşti). Metaforic, barierele pe care şi le pune fiecare, limitele pe care şi le tasează şi se raportează, prin ele, la lume.
Scenografia semnată de Helmut Stürmer are un rol important, întregind atmosfera. Planuri încadrate de colivii metalice, planuri marcate de sârmă, gratii, planuri de lumină, planuri de întuneric şi penumbră punctează jocul actorilor.
Remarcabilă este coregrafia semnată de Enikő Györgyjakab care reuşeşte să ’’anime’’ într-un mod foarte plastic lumea umbrelor şi a luminilor, a măştilor-oameni. O dinamică permanentă care fluidizează vizualul cromatic de gri şi metal.
Actorul Ionuţ Caras întruchipează personajul principal cu mare măiestrie. Mai exact Domnul C. îl interpretează pe Domnul K. cu o forţă aparte şi un mare rafinament al detaliului, transpunându-se în contexte halucinante, în discuţii cu pictorul, femeia-animal, paznicii, unchiul, inspectorul, Doamna Grubach sau avocatul. Ionuţ Caras construieşte un rol foarte bun şi ne demonstrează, încă o dată, valoarea sa. Domnul K. reprezintă omul modern, egocentristul, individualistul, hiper-raţional, care şi-a pierdut umanismul şi îşi construieşte şi joacă în lumea iluzorie construită chiar de el (cu coşmarurile, visele şi neputinţele sale). Apoi se raportează la ea şi îi face jocul. Jocul iluziilor sale.
Actorii naţionalului clujean susţin demersul regizoral, prin forţa personajului colectiv dar şi cu poveşti individuale stranii de personaje neînţelese, bizare, conturate din frânturi. Toate vin în contact cu personajul principal, se învârt ca o constelaţie în jurul său şi îi influenţează existenţa.
În periplul său ameţitor, ca într-o spirală descendentă şi decadentă, piesa capătă treptat noi valenţe, ajungând, în final la un apogeu al absurdului grotesc, un amalgam de sinistru, dezgust şi silă, în care personajul este disecat (la propriu).
Întrebările rămân deschise pentru toată lumea. Ce a fost, ce este, unde suntem, ce facem, încotro? Persistă în urechi o replică de pe parcursul piesei: ’’O colivie a pornit în căutarea unei păsări’’.
Foto: Mihaela Marin
