Strada Academiei – o palmă pe obrazul Bucureştiului
https://www.ziarulmetropolis.ro/strada-academiei-o-palma-pe-obrazul-bucurestiului/

La mijlocul secolului al XIX-lea, consulul german Neugebaur vedea Valahia ca ţara contrastelor, unde capitala îi părea „cel mai sigur barometru de cultură”.

Un articol de Georgeta Filitti|3 Iulie 2016

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Azi, mergând la pas, între impozanta clădire a Băncii Naţionale, admirabil restaurată, împodobită cu statuia unuia dintre ctitorii ei, Eugeniu Carada, şi strada Ion Câmpineanu, jumătate restaurată, jumătate părăginită şi aceasta – ai măsura a ceea ce poate face o administraţie municipală străină de oraş, indferentă la estetică, maestră doar în explicaţii de adormit copiii: lipsa banilor, imobile revendicate, în litigiu, buticari falimentari, arabi care au fugit din ţară cu banii, cadastru incomplet etc.

E greu să selectezi clădirea cea mai hidoasă. O clipă îţi pare a fi depozitul de cărţi al Bibliotecii Naţionale (sau ce a rămas din el, peste drum de colonada ce adăposteşte magazine ale căror vitrine se afundă ireversibil în praf). Zidul coşcovit aminteşte de schiţele lui Hundertwasser, constructorul şi pictorul vienez  plin de fantezie ludică. Librăria Mihai Eminescu supravieţuieşte cu greu, împărţind spaţiul cu Banca Transilvania iar prima sacrificată a fost uşa: intri pe ea pieziş şi doar dacă eşti mai firav la făptură.

Un anticariat faimos altădată a cedat locul unor magazinaşe costelive, oricum încă deschise, faţă de cele înşirate spre strada Doamnei, căptuşite toate cu hârtie albă, ca pentru dezinsecţie şi, fireşte, închise. Doar librăria de la colţul străzii Edgar Quinet arată civilizat; peste drum e zidul ca o pecingine al Universităţii, curăţată, dragă Doamne, în ultimii ani, dar numai pe faţadă.

bucuresti academiei via muzeul de foto

Universitatea de arhitectură, cu dalajul spart, ici colo năpădit de verdeaţă, trădează acelaşi plictis de viaţă pe care îl poţi ostoi la biserica monument istoric (sic!) Dintr-o zi, ctitorie a familiei Arion, cu mândre termopane şi uşă de cârciumă.

Hotelul Majestic, spatele Teatrului Odeon ori galeria leproasă de artă, mai mereu închisă, sunt împodobite, până la trei metri înălţime, cu paint street, grafitti, mai pe româneşte mâzgăleli dezgustătoare, nedemne de o stradă aflată în centrul capitalei.

E şi gura unui pasaj, Victoria, în care nu prea ai curajul să intri, atât e de înghesuită, murdară şi neprimitoare.

În continuare, urmăreşti uimit panourile de apărare cu afişe suprapuse, smulse sau lipite proaspăt, ale unei lumi apuse ori care agonizează. Citeşti anevoie firma unei Academii de biliard, cumperi o eşarfă orientală într-un gang unde întâi ţi se oferă brânzoaice.

Şi când te gândeşti că pe aici s-a aflat odinioară palatul lui vodă Grigore Ghica, redacţia ziarului L’indépendance roumaine, o cofetărie unde bucureştenii, mai ales studenţii din vecinătate, se întâlneau voioşi!

Însoţitorul meu e un scoţian binevoitor faţă de România, poate şi fiindcă s-a însurat cu o româncă dar remarca lui m-a lăsat fără replică: „Sunt la voi părţi de oraş care arată ca Berlinul imediat după război, în 1946”. Cum să-l contrazici? Să reiei motivaţiile edililor, să-l trimiţi la cutare post TV care vituperează cât e emisiunea de lungă, să invoci moştenirea comunistă sau să laşi nasul în jos ruşinat şi să-ţi spui: „Asta-i situaţia! Şi e fără ieşire”?

Măcar să rugăm Consiliul general al Capitalei să-i schimbe numele din strada Academiei în a Resemnării, Neputinţei, Sordidului asumat.



15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123