Strada Academiei – o palmă pe obrazul Bucureştiului
https://www.ziarulmetropolis.ro/strada-academiei-o-palma-pe-obrazul-bucurestiului/

La mijlocul secolului al XIX-lea, consulul german Neugebaur vedea Valahia ca ţara contrastelor, unde capitala îi părea „cel mai sigur barometru de cultură”.

Un articol de Georgeta Filitti|3 iulie 2016

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Azi, mergând la pas, între impozanta clădire a Băncii Naţionale, admirabil restaurată, împodobită cu statuia unuia dintre ctitorii ei, Eugeniu Carada, şi strada Ion Câmpineanu, jumătate restaurată, jumătate părăginită şi aceasta – ai măsura a ceea ce poate face o administraţie municipală străină de oraş, indferentă la estetică, maestră doar în explicaţii de adormit copiii: lipsa banilor, imobile revendicate, în litigiu, buticari falimentari, arabi care au fugit din ţară cu banii, cadastru incomplet etc.

E greu să selectezi clădirea cea mai hidoasă. O clipă îţi pare a fi depozitul de cărţi al Bibliotecii Naţionale (sau ce a rămas din el, peste drum de colonada ce adăposteşte magazine ale căror vitrine se afundă ireversibil în praf). Zidul coşcovit aminteşte de schiţele lui Hundertwasser, constructorul şi pictorul vienez  plin de fantezie ludică. Librăria Mihai Eminescu supravieţuieşte cu greu, împărţind spaţiul cu Banca Transilvania iar prima sacrificată a fost uşa: intri pe ea pieziş şi doar dacă eşti mai firav la făptură.

Un anticariat faimos altădată a cedat locul unor magazinaşe costelive, oricum încă deschise, faţă de cele înşirate spre strada Doamnei, căptuşite toate cu hârtie albă, ca pentru dezinsecţie şi, fireşte, închise. Doar librăria de la colţul străzii Edgar Quinet arată civilizat; peste drum e zidul ca o pecingine al Universităţii, curăţată, dragă Doamne, în ultimii ani, dar numai pe faţadă.

bucuresti academiei via muzeul de foto

Universitatea de arhitectură, cu dalajul spart, ici colo năpădit de verdeaţă, trădează acelaşi plictis de viaţă pe care îl poţi ostoi la biserica monument istoric (sic!) Dintr-o zi, ctitorie a familiei Arion, cu mândre termopane şi uşă de cârciumă.

Hotelul Majestic, spatele Teatrului Odeon ori galeria leproasă de artă, mai mereu închisă, sunt împodobite, până la trei metri înălţime, cu paint street, grafitti, mai pe româneşte mâzgăleli dezgustătoare, nedemne de o stradă aflată în centrul capitalei.

E şi gura unui pasaj, Victoria, în care nu prea ai curajul să intri, atât e de înghesuită, murdară şi neprimitoare.

În continuare, urmăreşti uimit panourile de apărare cu afişe suprapuse, smulse sau lipite proaspăt, ale unei lumi apuse ori care agonizează. Citeşti anevoie firma unei Academii de biliard, cumperi o eşarfă orientală într-un gang unde întâi ţi se oferă brânzoaice.

Şi când te gândeşti că pe aici s-a aflat odinioară palatul lui vodă Grigore Ghica, redacţia ziarului L’indépendance roumaine, o cofetărie unde bucureştenii, mai ales studenţii din vecinătate, se întâlneau voioşi!

Însoţitorul meu e un scoţian binevoitor faţă de România, poate şi fiindcă s-a însurat cu o româncă dar remarca lui m-a lăsat fără replică: „Sunt la voi părţi de oraş care arată ca Berlinul imediat după război, în 1946”. Cum să-l contrazici? Să reiei motivaţiile edililor, să-l trimiţi la cutare post TV care vituperează cât e emisiunea de lungă, să invoci moştenirea comunistă sau să laşi nasul în jos ruşinat şi să-ţi spui: „Asta-i situaţia! Şi e fără ieşire”?

Măcar să rugăm Consiliul general al Capitalei să-i schimbe numele din strada Academiei în a Resemnării, Neputinţei, Sordidului asumat.



27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

20
/10
/16

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

08
/10
/16

Oraş cosmopolit, cu o activitate comercială susţinută, Bucureştiul a fost sute de ani loc de întâlnire pentru negustori de toate naţiile. Între aceştia cei mai reprezentativi rămân grecii, evreii şi armenii. Cei din urmă s-au aşezat într-un cartier compact, liniştit, curat, cu case temeinic clădite, în jurul bisericii care le aminteşte neamul.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.

16
/08
/16

Înainte de a fi un obiect uzual, automobilul a fost unul de lux. Primul exemplar a fost adus la Bucureşti în 1880 de Barbu Bellu, din familia care a donat terenul pentru cimitirul de mai târziu cu acelaşi nume. Era un Peugeot de 4 CP; „trăsură cu 4 locuri”, i-au spus amuzaţi şi neîncrezători ai noştri.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

Pagina 2 din 41234