La mijlocul secolului al XIX-lea, consulul german Neugebaur vedea Valahia ca ţara contrastelor, unde capitala îi părea „cel mai sigur barometru de cultură”.
Un articol de Georgeta Filitti|3 iulie 2016
BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Azi, mergând la pas, între impozanta clădire a Băncii Naţionale, admirabil restaurată, împodobită cu statuia unuia dintre ctitorii ei, Eugeniu Carada, şi strada Ion Câmpineanu, jumătate restaurată, jumătate părăginită şi aceasta – ai măsura a ceea ce poate face o administraţie municipală străină de oraş, indferentă la estetică, maestră doar în explicaţii de adormit copiii: lipsa banilor, imobile revendicate, în litigiu, buticari falimentari, arabi care au fugit din ţară cu banii, cadastru incomplet etc.
E greu să selectezi clădirea cea mai hidoasă. O clipă îţi pare a fi depozitul de cărţi al Bibliotecii Naţionale (sau ce a rămas din el, peste drum de colonada ce adăposteşte magazine ale căror vitrine se afundă ireversibil în praf). Zidul coşcovit aminteşte de schiţele lui Hundertwasser, constructorul şi pictorul vienez plin de fantezie ludică. Librăria Mihai Eminescu supravieţuieşte cu greu, împărţind spaţiul cu Banca Transilvania iar prima sacrificată a fost uşa: intri pe ea pieziş şi doar dacă eşti mai firav la făptură.
Un anticariat faimos altădată a cedat locul unor magazinaşe costelive, oricum încă deschise, faţă de cele înşirate spre strada Doamnei, căptuşite toate cu hârtie albă, ca pentru dezinsecţie şi, fireşte, închise. Doar librăria de la colţul străzii Edgar Quinet arată civilizat; peste drum e zidul ca o pecingine al Universităţii, curăţată, dragă Doamne, în ultimii ani, dar numai pe faţadă.
Universitatea de arhitectură, cu dalajul spart, ici colo năpădit de verdeaţă, trădează acelaşi plictis de viaţă pe care îl poţi ostoi la biserica monument istoric (sic!) Dintr-o zi, ctitorie a familiei Arion, cu mândre termopane şi uşă de cârciumă.
Hotelul Majestic, spatele Teatrului Odeon ori galeria leproasă de artă, mai mereu închisă, sunt împodobite, până la trei metri înălţime, cu paint street, grafitti, mai pe româneşte mâzgăleli dezgustătoare, nedemne de o stradă aflată în centrul capitalei.
E şi gura unui pasaj, Victoria, în care nu prea ai curajul să intri, atât e de înghesuită, murdară şi neprimitoare.
În continuare, urmăreşti uimit panourile de apărare cu afişe suprapuse, smulse sau lipite proaspăt, ale unei lumi apuse ori care agonizează. Citeşti anevoie firma unei Academii de biliard, cumperi o eşarfă orientală într-un gang unde întâi ţi se oferă brânzoaice.
Şi când te gândeşti că pe aici s-a aflat odinioară palatul lui vodă Grigore Ghica, redacţia ziarului L’indépendance roumaine, o cofetărie unde bucureştenii, mai ales studenţii din vecinătate, se întâlneau voioşi!
Însoţitorul meu e un scoţian binevoitor faţă de România, poate şi fiindcă s-a însurat cu o româncă dar remarca lui m-a lăsat fără replică: „Sunt la voi părţi de oraş care arată ca Berlinul imediat după război, în 1946”. Cum să-l contrazici? Să reiei motivaţiile edililor, să-l trimiţi la cutare post TV care vituperează cât e emisiunea de lungă, să invoci moştenirea comunistă sau să laşi nasul în jos ruşinat şi să-ţi spui: „Asta-i situaţia! Şi e fără ieşire”?
Măcar să rugăm Consiliul general al Capitalei să-i schimbe numele din strada Academiei în a Resemnării, Neputinţei, Sordidului asumat.
