CRONICĂ DE FILM Regizat de Harry Mcqueen şi cu o distribuţie formată din Colin Firth şi Stanley Tucci, „Supernova” (2020) este un film cuminte despre un ultim moment de fericire din viaţa unui cuplu de bărbaţi, înainte de căderea definitivă a unuia dintre ei în boală.
Un articol de Ionuţ Mareş|31 august 2021
Totul pare ideal în jurul lui Sam (Colin Firth) şi Tusker (Stanley Tucci). Primul e pianist, al doilea e scriitor, ambii fără dificultăţi financiare, ba chiar cu un statut profesional ridicat.
Apoi, Anglia rurală prin care pornesc într-o călătorie cu rulota, pentru a-şi aminti de locuri ale tinereţii, e idilică: peisaje de revistă, de o frumuseţe spectaculoasă. Iar relaţia lor deschisă de iubire nu e folosită, narativ, ca vreun prilej de tensiune cu societatea (altfel, absentă) sau cu prietenii şi rudele, adunaţi pentru o reuniune specială.
Singura problemă e că Tusker suferă de ceva timp de demenţă, iar starea i se agravează: ştie că în curând nu îl va mai recunoaşte pe cel de lângă el şi nu îşi va mai şti nici măcar propria identitate. Îşi va pierde controlul asupra vieţii.
Filmul lui Harry Mcqueen (actor britanic ajuns la al doilea lungmetraj ca regizor) e despre acest ultim moment de luciditate şi de fericire din viaţa celor doi bărbaţi, înainte de prevăzuta cădere definită a unuia în hăul bolii şi apoi al morţii, iar a celuilalt, în profunda suferinţă.
Provocarea pe care şi-o lansează cineastul nu e uşoară: Cum să faci credibilă, convingătoare, autentică drama protagoniştilor, cu o poveste plasată într-un decor de carte poştală, aproape aseptic, şi cu două două superstaruri în rolurile principale?
Mai e loc de inefabil, de o minimă libertate a cinema-ului care să ducă la o emoţie netrucată? Întrebare legitimă, cu atât mai mult cu cât traseul narativ propus de scenariu, scris tot de Harry Mcqueen, nu e din cale-afară de inventiv – aşa cum era de aşteptat, pas cu pas, sentimentele şi gândurile ascunse ale celor doi ies la suprafaţă, iar această devoalare lentă, în care e loc atât de tandreţe, cât şi de tensiune, în doze (mult prea) atent controlate, este de fapt motorul filmului.
Răspunsul nu e însă favorabil, pentru că şi regia e convenţională, chiar rigidă, lipsită de personalitate şi mult prea dependentă de charisma actorilor şi de inevitabila încărcătură sentimentală a subiectului. Sigur, filmul ne reaminteşte că boala şi moartea lovesc oriunde, fără milă, şi că, atunci când se întâmplă, tot ce ne rămâne este să încercăm să mai furăm ceva vieţii. Teme insuficiente însă pentru a garanta automat un film memorabil.
„Supernova” a avut premiera în România la TIFF şi la 30 iulie a intrat în cinematografe, fiind distribuit de Freealize.
