Tania Filip împlineşte 55 de ani pe 24 iunie. Este prima actriţă din România, care, după Revoluţie, îşi dă doctoratul în actorie de film, în urma unei burse la Lee Strasberg Theatre and Film Institute, şcoala de actorie de film care a pregătit de-a lungul timpului marii actori de la Hollywood.
Un articol de Monica Andrei|23 iunie 2014
Tania Filip este, în prezent, profesor universitar la Facultatea de Teatru a U.N.A.T.C. şi joacă la Teatrul Metropolis în spectacolul cu piesa “Doi pe-o bancă” alături de Florin Zamfirescu, şi la Teatrelli, în „Hotel California“. Tania Filip este căsătorită cu fostul ambasador român la Londra, Dan Ghibernea. Împreună au o fiică, Alexandra.
Monica Andrei: V-aţi născut pe 24 iunie de sărbătoarea Sânzienelor. Are loc solstiţiul de vară, Soarele se duce spre zodia Racului. Ce fel de Rac sunteţi, cel introvertit, timid, al cărui univers este casa unde se află familia şi copiii sau cel liber, care umblă prin lume?
Tania Filip: Prima variantă e mai aproape de mine.
Nativul Rac este foarte sensibil. Vă ajută sensibilitatea în meseria de actriţă?
Sensibilitatea este un dat, care te ajută în profesia asta. Da, în general ajută într-o profesie artistică. Sigur, dacă sensibilitatea este controlată, atunci e bine. La mine a fost întotdeauna însoţită de un autocontrol.
Ce v-a determinat să daţi admitere la actorie?
Am debutat în film, deşi nu aveam nicio intenţie să fiu actriţă atunci. La 16 ani s-a întâmplat ceva care mi-a modificat destinul. Eram pregătită să urmez Conservatorul, aveam în spate mulţi ani de studiu la pian, voiam să fac compoziţie, eram elevă la Liceul de Muzică. A venit întmplarea cu filmul, unde m-am îndrăgostit de mari actori. Am jucat alături de Mircea Diaconu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ilarion Ciobanu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc.
Să intri la 16 ani în contact cu toate aceste personalităţi e un lucru care te marchează, cum s-a şi dovedit. Făcând parte din grupul “Song”, condus de regretatul Ioan Luchian Mihalea, am asistat la „Bulandra” la multe repetiţii şi la spectacolul „Răceala” al lui Marin Sorescu, unde tot grupul făceam o figuraţie specială.
„Mi-am propus să trăiesc în prezent“
Eu rămâneam mult în sală, dincolo de momentele de figuraţie. Şi l-am văzut pe Dan Micu repetând, apoi l-am cunoscut şi pe Marin Sorescu. Am intrat în mecanismul de creaţie şi-mi place să spun, chiar asta simt, că există o vorbă în teatru: „Dacă ai simţit mirosul de decor şi de butaforie, te molipseşti pe viaţă de teatru“.
Şi acum simt când intru în sală acel miros, am în memoria mea senzorială mirosul huselor de scaune, pânza aia îmbibată, e mirosul de „Bulandra”. Memoria senzorială funcţionează, cum spune Stanislavski.
Am văzut pe scenă mecanismul de creaţie, erau acolo Ogăşanu, Ion Caramitru, Cornel Coman, Moţu Pittiş, actori marcanţi, iar „Bulandra” era într-o perioadă de efervescenţă extraordinară. Mergeam la spectacolele lui Liviu Ciulei, „Elisabeta”, „A douăsprezecea noapte”, „Suferinţele tânărului Werther”, „Furtuna”.
A fost un moment care m-a făcut să-i rog pe ai mei să nu mai dau la Conservator, unde aveam şanse clare de reuşită. Făcusem ore cu un profesor de armonie şi contrapunct, domnul Dogaru, care din păcate nu mai este printre noi, mă încuraja şi-mi spunea că va fi totul foarte bine.
I-am rugat pe părinţii mei să mă lase să încerc, măcar să nu trăiesc toată viaţa cu regretul că nu am încercat. Am spus că dacă nu intru, în anul următor voi merge la Conservator. S-a întâmplat să intru de prima dată. Erau şase locuri.
Şi aşa aţi ajuns studentă la clasa Amza Pellea.
Da, şi a fost alt moment pe care l-am trăit din plin cu toată bucuria, puterea şi energia, pentru că Amza era un monstru sacru, o personalitate covârşitoare, un actor de-o notorietate extraordinară. Când m-am văzut în prima zi de facultate în băncuţă altături de Amza Pellea, nici nu îndrăzneam să ridic capul de jos.
Mi-a trebuit mult timp ca să-l privesc în ochi, apoi să vorbesc cu el… S-a dovedit a fi un profesor extraordinar şi un om deosebit.
Ce v-a rămas de la Amza?
Mi-a rămas cinstea faţă de tine însăţi, apoi faţă de cei din jur, faţă de colegi, de societate. Amza spunea că un actor trebuie să fie perfect prin comportamentul lui. Un actor nu are voie să se îmbrace urât, să vorbească urât, nu are voie să treacă strada pe roşu…
Ca om, era foarte deschis, cu publicul lui mai ales… Stătea de vorbă cu toată lumea pe stradă. Era în perioada cu “Nea Mărin”, personaj care devenise atât de popular pentru toate categoriile societăţii…
Aţi terminat Facultatea de Teatru, secţia Actorie, şi apoi aţi plecat cu o bursă Fulbright la şcoala de actorie de film a lui Lee Strasberg Theatre Institute, în S.U.A, apoi a urmat o teză de doctorat în domeniul actorie de film.
Am avut norocul să beneficiez de această bursă şi a fost un moment marcant în viaţa mea. Am ajuns în America şi am descoperit studiourile de actorie extraordinare pe care noi nu le aveam, dar pe care le ştiam din descrierile domnului profesor Ion Cojar, un om căruia îi datorez foarte mult. El ne tot povestea despre cum era acolo, din spusele doamnei Berlogea… profesoara de istoria teatrului, care povestea despre Lee Strasberg, despre Stella Adler pe care-i cunoscuse, pentru că fusese la Actors Studio.
Când am ajuns acolo mi se părea că sunt pe un tărâm fantastic. M-am trezit în acel studio cu pozele lui Marlon Brando pe perete, cu sala “Al Pacino”, cu sala „Marylin Monroe”, cu sala „Robert De Niro”… Şi aceşti actori fuseseră studenţi în acea şcoală, vă daţi seama la ce dimensiuni vedeam totul. Este şcoala de actorie pe unde au trecut Paul Newman, James Dean şi mulţi alţi actori…
A fost o deschidere extraordinară. Am înţeles că orice vis poate deveni realitate. Am studiat şi cu o profesoară care a avut foarte mare încredere în mine şi care a fost uluită, datorită mie, de şcoala de actorie din România. Mi-a dat câţiva studenţi cu care am lucrat, ceea ce era o dovadă de foarte mare încredere. Atunci, în acele clipe, am început să simt că aş putea să modelez şi eu, am prins o nuanţă a pedagogiei.
Tania Filip, alături de Florin Zamfirescu, în spectacolul „Doi pe o bancă“, de la Teatrul Metropolis
În clipa în care am revenit în ţară, şi iar lucrurile se leagă, Gelu Colceag mi-a oferit şansa să predau grupei lui de studenţi, ceea ce văzusem şi făcusem în America.
M-am format şi eu pe lângă el, şi acum, după mulţi, foarte mulţi ani, sunt profesor universitar. E important să faci ce-ţi place, să-ţi iasă lucrurile pe care le doreşti.
După acest traseu, aţi devenit prorector în cercetare la U.N.A.T.C. Cum îmbinaţi cele două activităţi de profesor de actorie cu munca de birou într-o universitate?
Munca de birou e un lucru cu care nu m-am împăcat. Îmi place să alerg de la o repetiţie la alta, de la o filmare la alta, de la un altelier cu studenţii la altul, îmi place să duc la capăt ceea ce-mi propun.
Povestea asta cu lucrul în birou nu prea îmi place. Ca să duc lucrurile până la capăt, într-o universitate, în funcţia de prorector, trebuia să renunţ la alte lucruri, îmi lua mult timp.
Am o fetiţă de 14 ani care are nevoie de mine. Avem o viaţă de familie fericită, deci avem multe lucruri de făcut împreună. Există priorităţi în viaţă. Nu mai sunt prorector. M-am retras.
Fetiţa dă semne că va opta pentru cariera de actorie?
Este la Liceul “Tonitza”. Pictează, desenează, modelează… Nu mă urmează. Aştept să facă o opţiune reală în clasa a IX-a, încă nu ştiu spre ce se îndreaptă.
Poate să aleagă meseria de scenograf.
Am cochetat cu ideea, dar e prea mică să decidă dacă alege domeniul. Ea vine la teatru, la spectacole. Nu este un copil crescut în teatru, ca alţi copii de actori, dar vine să vadă spectacolele studenţilor sau alte spectacole. Are acces în culise. Am mai luat-o şi în televiziune, apoi la nişte filmări. Simte pulsul teatrului, al filmului.
Aţi râvnit la un rol pe care l-aţi dorit şi care n-a venit spre dumneavoastră?
Păi, Eliza Doolittle din Pygmalion de George Bernard Shaw, nu mai poate să vină, de exemplu… Virginia Woolf, mă rog, ar mai putea să vină… N-a fost să fie. Am avut o perioadă destul de lungă în care nu am jucat, dar nu-mi pare rău pentru că s-au întâmplat multe alte lucruri, de la un punct, în viaţa mea profesională…
Am fost şi plecată din ţară. Nu am sentimente de invidie, că n-am jucat, că îmi pare rău, că nu am făcut rolul cutare sau cutare….
Cum a fost perioada în care aţi jucat la Teatrul “Nottara”?
A fost perioada de început în teatru, acolo, o perioadă frumoasă. Trăia Dan Micu, am făcut un spectacol cu el “Al patrulea anotimp”.
Am jucat cu: George Constantin, Alexandru Repan, Ioana Crăciunescu, Dana Dogaru, Ştefan Sileanu, Camelia Zorlescu, Ruxandra Sireteanu, Valeriu Preda, Cristian Şofron, George Alexandru, Emilia Dobrin, Anda Caropol, Mircea Angelescu.
Erau nişte oameni minunaţi, îmi erau dragi. Era perioada în care se făceau foarte multe turnee în ţară, eram o echipă minunată. Mergeam la restaurant la Bacău şi întrebam “Ce aveţi de mâncare?” Şi ni se spunea: „Nimic.” Şi noi eram foarte fericiţi.
La un moment dat, lucrurile s-au schimbat la Teatrul “Nottara”… Între timp, unii actori cu care am jucat au murit. Şi nici eu n-am mai vrut să mai fiu acolo.
Cum definiţi timpul prezent din viaţa dumneavoastră?
Implicare, energie, pasiune, luptă, o asumare totală. Trebuie să duc lucrurile până la capăt. Nu încape nicio nuanţă.
Vă e frică de viitor? Cum vă vedeţi?
Nu pot să mă visez sau să mă proiectez în viitor. Ce o să fie? Mi-am propus să trăiesc în prezent. Nu, că n-aş vrea să trăiesc cu o spaimă… Există discuţia asta la femei, că îmbătrâneşti, că nu mai arăţi cum arătai… Toate momentele din viaţă vin cu nişte date şi trebuie să găseşti ce e puternic.
O ultimă întrebare. Ce vă doriţi de acum încolo?
Să dau un răspuns comun: sănătate. Alexandra are nevoie de mine, familia are nevoie de mine, studenţii mei au nevoie de mine. Sunt profesor la studiile masterale, iar un master în arta actorului presupune o aprofundare a studiilor. Lucrez cu stundenţii din anii IV şi V de studiu şi asta presupune multă muncă.
Cei care sunt absolvenţi anul acesta au lucrat „Chicago”, un muzical, apoi ”O noapte furtunoasă”, „Stele în lumina dimineţii”. Ne propunem ca la anul să facem „Pescăruşul”, de Cehov şi apoi „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare.
E important să fiu întreagă, să duc totul mai departe. Îmi doresc să fie totul frumos.
Foto cu Tania Filip – Petrică Tănase
