Ce ne facem cu Tarkovski?
https://www.ziarulmetropolis.ro/tarkovski-1/

IN MEMORIAM . S-au împlinit 85 de ani de la naşterea regizorului Andrei Tarkovski (răpus de boală la 29 decembrie 1986, la doar 54 de ani). Un bun prilej pentru a vedea cum (mai) este receptat marele cineast în România.

Un articol de Ionuţ Mareş|4 Aprilie 2017

Într-unul din celebrele travelinguri prin care timpul şi spaţiul erau reconfigurate, camera de filmat se oprește timp de câteva secunde, din lateral, asupra gâtului şi capului unui cal alb.

Printr-un subtil montaj în cadru în descendenţa efectului Kuleșov, ochiul animalului, care vine imediat după un prim-plan cu căpetenia invadatorilor și după imaginea din plan secund cu asaltul asupra ușii impunătoare a catedralei, pare a sugera o profundă tristețe. Și devine un punct de echilibru, de normalitate, într-o lume plină de orori – o cutie de rezonanță pur cinematografică.

Suntem în plin atac sălbatic al tătarilor, chiar înainte de măcelul căruia îi vor cădea victime enoriașii adăpostiți, sub teroare, în biserică. Este un foarte scurt moment din „Andrei Rubliov” care poate servi, singur, ca exemplu pentru naturaleţea cu care Andrei Tarkovski crea imagini dintre cele mai stimulante și emoționante.

De fapt, forţa cinema-ului regizorului rus (sau sovietic, cum i se spunea atunci) stă în primul rând în regia mereu inovatoare. Şi tocmai stilul său foarte personal şi ofertant a fost puţin analizat în detaliu în România, unde există în continuare un puternic cult al lui Tarkovski. Dovadă stă faptul uşor demonstrabil că filmele sale fac săli pline, deşi sunt disponibile, legal, pe internet şi în librării şi au fost cu regularitate difuzate de-a lungul anilor la televiziune, în cinemateci şi în diferite retrospective şi festivaluri. Tarkovski este, foarte probabil, autorul canonic de cinema cu cea mai mare popularitate în România.

O popularitate care s-a transmis, aproape neştirbită, de la o generaţie la alta şi ale cărei resorturi nu sunt deloc uşor de explicat – cert este că regizorul a reuşit, mai mult ca oricine, să atingă un public larg şi de vârste diferite, în ciuda cinema-ului său dificil, solicitant, esopic.

Însă despre care Tarkovski vorbim? Cultul creat în jurul său l-a urcat – aşa cum se întâmplă cu artiştii deveniţi clasici – pe un piedestal a cărui înălţime blochează de foarte multe ori receptarea firească – nu neapărat critică, dar analitică, aplicată, detaşată. Se ajunge astfel la o avalanşă de epitete şi metafore dintre cele mai bombastice, la encomioane care perturbă apropierea de acest cinema al căutărilor şi al îndoielilor, şi nu al răspunsurilor, şi de un regizor ale cărui scrieri şi interviuri s-au făcut remarcate tocmai prin ocolirea formulărilor preţioase, a cuvintelor grandioase şi golite de conţinut.

A fost o perioadă, anii `80-`90, când cineastul rus, învins de boală la 29 decembrie 1986, a făcut ravagii în cinematografia română. Mulţi regizori s-au lăsat mult prea puternic fermecaţi de filmele sale, astfel că au ajuns să îl pastişeze, căzând inevitabil în kitsch. S-a dovedit repede că nu era suficient să ai metafore, cadre cu ploaie, cai şi pereţi scorojiţi, utilizaţi ca semnalizatoare, pentru a reconstrui atmosfera tarkovskiană.

Cinema-ul lui Tarkovski nu folosea simboluri (respinse, de altel, de cineast) – universul său vizual şi auditiv era reflexia unor emoţii, stări sufleteşti, amintiri, vise, proiecţii imaginare, puternic ancorat în experienţele personale, în marea cultură (rusă şi universală) şi în credinţa ortodoxă, pe care şi-o afirma cu sinceritate şi cu deschidere.

Tocmai aceste rădăcini creştin-ortodoxe contopite în opera sa, dar şi înclinaţia spre temele mari au contribuit la perturbarea receptării filmelor sale în România. De o parte se situează cei pentru care Tarkovski este uriaş în primul rând pentru că le confirmă intuiţiile sau convingerile cele mai puternice legate de credinţă, viaţă, rostul artei, deşi cinema-ul tarkovskian este mult prea liber, ambiguu şi complex pentru a putea fi limitat la o interpretare univocă.

Însă această perspectivă  (care nu este lipsită de fundament, dar care este mult prea restrictivă şi a dus la forme exagerate) a produs eseuri şi cărţi – cele mai multe impresioniste, dar şi unele cu tentă academică – în care sunt evidenţiate mai curând temele, metaforele, obsesiile narative, precum şi sursele extra-filmice de inspiraţie, decât valoarea intrinsecă a cinema-ului său.

Pentru că tocmai calităţile a tot ce înseamnă regie – de la valenţele şi sensurile mişcărilor de cameră, la mizanscenă şi montaj – fac ca subiectele şi falsele genuri alese de Tarkovski să nu alunece în ilustrativism şi în facil. Ele dau în primul rând măreţia acestui cinema unic şi îndrăzneţ – de pildă, o bună parte din ceea ce, de câteva decenii, este salutat ca inovator în filmul internaţional de autor se regăseşte în capodopere precum „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda” sau „Călăuza”.

De altă parte sunt cei care, exact din cauza surselor şi chiar a imaginilor creştin-ortodoxe, precum şi a metaforelor şi stilului poetic din filmele lui Tarkovski, îi ocolesc sau îi resping opera (deşi îi recunosc unele calităţi), de pe diferite poziţii ideologice. Probabil că aşa se explică, parţial, şi lipsa unor studii critice, de analiză cinematografică, în limba română a filmelor sale – aura cu care au fost acoperite acestea pare să împiedice o receptare justă. Chiar şi unii regizori români ai Noului Val, adepţi mai mult sau mai puţin consecvenţi ai realismului, şi-au exprimat în interviuri sau în intervenţii publice rezerve faţă de cinema-ul tarkovskian.

Dacă despre alţi mari cineaşti consacraţi în anii `60, probabil cel mai fertil şi creativ deceniu al perioadei moderne a cinematografului, şi intraţi în canonul construit, în principal prin intermediul Cinematecii, în România în timpul comunismului se poate discuta cu o mai mare detaşare, printre adepţii cultului  Andrei Tarkovski nu pare să se vorbească decât în termenii unei adulaţii necondiţionate (care a avut, printre efecte indirecte, şi dezinteresul taberei „adverse”).

O prosternare prin care Tarkovski este instrumentalizat, folosit de fiecare spectator pentru a-şi întări propriile idei, şi care exclude tocmai satisfacţia estetică şi intelectuală pe care o poate oferi cinema-ul său extrem de elaborat. Tarkovski trebuie dat jos de pe soclu, pentru a fi umanizat, iar filmele sale redescoperite în toată libertatea şi complexitatea lor fascinante!

Foto: Tarkovski – facebook



22
/02
/19

Toate problemele par să fi înghețat sub stratul uriaș de zăpadă în acest orășel nordic. Nels Coxman (Liam Neeson), cetățean model și familist convins, este pus la grea încercare în momentul în care fiul sau este găsit mort în circumstanțe foarte misterioase.

21
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Cu „The Favourite” (2018), grecul Yorgos Lanthimos se instalează confortabil în zona mainstream a cinema-ului de autor. Este cel mai puțin perturbator film al său și, probabil, cel mai relaxat, chiar dacă sunt prezente toate mărcile sale stilistice. O lejeritate și o lipsă de încrâncenare binevenite.

21
/02
/19

“Charleston” (regia Andrei Crețulescu), “Dragoste 1. Câine” (regia Florin Șerban), “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (regia Radu Jude), “Moromeții 2” (regia Stere Gulea) și “Pororoca” (regia Constantin Popescu) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film. Câstigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 19 martie, la Teatrul Național din București. Evenimentul va fi transmis live, începând cu ora 20.00, pe Film Now.

19
/02
/19

SĂ NU UCIZI, filmul co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul sanitar din România acum câțiva ani, va avea pe 1 martie premiera în cinematografele din 29 de orașe din țară.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

Page 1 of 22812345...102030...Last »