Ce ne facem cu Tarkovski?
https://www.ziarulmetropolis.ro/tarkovski-1/

IN MEMORIAM . S-au împlinit 85 de ani de la naşterea regizorului Andrei Tarkovski (răpus de boală la 29 decembrie 1986, la doar 54 de ani). Un bun prilej pentru a vedea cum (mai) este receptat marele cineast în România.

Un articol de Ionuţ Mareş|4 aprilie 2017

Într-unul din celebrele travelinguri prin care timpul şi spaţiul erau reconfigurate, camera de filmat se oprește timp de câteva secunde, din lateral, asupra gâtului şi capului unui cal alb.

Printr-un subtil montaj în cadru în descendenţa efectului Kuleșov, ochiul animalului, care vine imediat după un prim-plan cu căpetenia invadatorilor și după imaginea din plan secund cu asaltul asupra ușii impunătoare a catedralei, pare a sugera o profundă tristețe. Și devine un punct de echilibru, de normalitate, într-o lume plină de orori – o cutie de rezonanță pur cinematografică.

Suntem în plin atac sălbatic al tătarilor, chiar înainte de măcelul căruia îi vor cădea victime enoriașii adăpostiți, sub teroare, în biserică. Este un foarte scurt moment din „Andrei Rubliov” care poate servi, singur, ca exemplu pentru naturaleţea cu care Andrei Tarkovski crea imagini dintre cele mai stimulante și emoționante.

De fapt, forţa cinema-ului regizorului rus (sau sovietic, cum i se spunea atunci) stă în primul rând în regia mereu inovatoare. Şi tocmai stilul său foarte personal şi ofertant a fost puţin analizat în detaliu în România, unde există în continuare un puternic cult al lui Tarkovski. Dovadă stă faptul uşor demonstrabil că filmele sale fac săli pline, deşi sunt disponibile, legal, pe internet şi în librării şi au fost cu regularitate difuzate de-a lungul anilor la televiziune, în cinemateci şi în diferite retrospective şi festivaluri. Tarkovski este, foarte probabil, autorul canonic de cinema cu cea mai mare popularitate în România.

O popularitate care s-a transmis, aproape neştirbită, de la o generaţie la alta şi ale cărei resorturi nu sunt deloc uşor de explicat – cert este că regizorul a reuşit, mai mult ca oricine, să atingă un public larg şi de vârste diferite, în ciuda cinema-ului său dificil, solicitant, esopic.

Însă despre care Tarkovski vorbim? Cultul creat în jurul său l-a urcat – aşa cum se întâmplă cu artiştii deveniţi clasici – pe un piedestal a cărui înălţime blochează de foarte multe ori receptarea firească – nu neapărat critică, dar analitică, aplicată, detaşată. Se ajunge astfel la o avalanşă de epitete şi metafore dintre cele mai bombastice, la encomioane care perturbă apropierea de acest cinema al căutărilor şi al îndoielilor, şi nu al răspunsurilor, şi de un regizor ale cărui scrieri şi interviuri s-au făcut remarcate tocmai prin ocolirea formulărilor preţioase, a cuvintelor grandioase şi golite de conţinut.

A fost o perioadă, anii `80-`90, când cineastul rus, învins de boală la 29 decembrie 1986, a făcut ravagii în cinematografia română. Mulţi regizori s-au lăsat mult prea puternic fermecaţi de filmele sale, astfel că au ajuns să îl pastişeze, căzând inevitabil în kitsch. S-a dovedit repede că nu era suficient să ai metafore, cadre cu ploaie, cai şi pereţi scorojiţi, utilizaţi ca semnalizatoare, pentru a reconstrui atmosfera tarkovskiană.

Cinema-ul lui Tarkovski nu folosea simboluri (respinse, de altel, de cineast) – universul său vizual şi auditiv era reflexia unor emoţii, stări sufleteşti, amintiri, vise, proiecţii imaginare, puternic ancorat în experienţele personale, în marea cultură (rusă şi universală) şi în credinţa ortodoxă, pe care şi-o afirma cu sinceritate şi cu deschidere.

Tocmai aceste rădăcini creştin-ortodoxe contopite în opera sa, dar şi înclinaţia spre temele mari au contribuit la perturbarea receptării filmelor sale în România. De o parte se situează cei pentru care Tarkovski este uriaş în primul rând pentru că le confirmă intuiţiile sau convingerile cele mai puternice legate de credinţă, viaţă, rostul artei, deşi cinema-ul tarkovskian este mult prea liber, ambiguu şi complex pentru a putea fi limitat la o interpretare univocă.

Însă această perspectivă  (care nu este lipsită de fundament, dar care este mult prea restrictivă şi a dus la forme exagerate) a produs eseuri şi cărţi – cele mai multe impresioniste, dar şi unele cu tentă academică – în care sunt evidenţiate mai curând temele, metaforele, obsesiile narative, precum şi sursele extra-filmice de inspiraţie, decât valoarea intrinsecă a cinema-ului său.

Pentru că tocmai calităţile a tot ce înseamnă regie – de la valenţele şi sensurile mişcărilor de cameră, la mizanscenă şi montaj – fac ca subiectele şi falsele genuri alese de Tarkovski să nu alunece în ilustrativism şi în facil. Ele dau în primul rând măreţia acestui cinema unic şi îndrăzneţ – de pildă, o bună parte din ceea ce, de câteva decenii, este salutat ca inovator în filmul internaţional de autor se regăseşte în capodopere precum „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda” sau „Călăuza”.

De altă parte sunt cei care, exact din cauza surselor şi chiar a imaginilor creştin-ortodoxe, precum şi a metaforelor şi stilului poetic din filmele lui Tarkovski, îi ocolesc sau îi resping opera (deşi îi recunosc unele calităţi), de pe diferite poziţii ideologice. Probabil că aşa se explică, parţial, şi lipsa unor studii critice, de analiză cinematografică, în limba română a filmelor sale – aura cu care au fost acoperite acestea pare să împiedice o receptare justă. Chiar şi unii regizori români ai Noului Val, adepţi mai mult sau mai puţin consecvenţi ai realismului, şi-au exprimat în interviuri sau în intervenţii publice rezerve faţă de cinema-ul tarkovskian.

Dacă despre alţi mari cineaşti consacraţi în anii `60, probabil cel mai fertil şi creativ deceniu al perioadei moderne a cinematografului, şi intraţi în canonul construit, în principal prin intermediul Cinematecii, în România în timpul comunismului se poate discuta cu o mai mare detaşare, printre adepţii cultului  Andrei Tarkovski nu pare să se vorbească decât în termenii unei adulaţii necondiţionate (care a avut, printre efecte indirecte, şi dezinteresul taberei „adverse”).

O prosternare prin care Tarkovski este instrumentalizat, folosit de fiecare spectator pentru a-şi întări propriile idei, şi care exclude tocmai satisfacţia estetică şi intelectuală pe care o poate oferi cinema-ul său extrem de elaborat. Tarkovski trebuie dat jos de pe soclu, pentru a fi umanizat, iar filmele sale redescoperite în toată libertatea şi complexitatea lor fascinante!

Foto: Tarkovski – facebook



04
/08
/21

Ediția aniversară a celui mai mare festival de film din România s-a încheiat pe 1 august, după zece zile marcate de premiere absolute, zeci de proiecții sold-out, întâlniri cu cei peste 1.000 de invitați și un număr impresionant de spectatori. Peste 100.000 de iubitori de cinema au sărbătorit #împreunăprinfilm întoarcerea în sălile de cinema la împlinirea a 20 de ani de TIFF, transformând ediția din acest an în cel mai amplu eveniment organizat la noi în țară de la începutul pandemiei.

04
/08
/21

Pentru al 15-lea an, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) revine la Sibiu între 5 și 8 august. Timp de patru zile, la Sibiu vor fi proiectate câteva dintre cele mai apreciate filme din ultimul an, cu invitați speciali: programul include peste 30 de producții, unele proaspăt premiate la TIFF 2021, precum și premiere românești în prezența echipelor.

03
/08
/21

Patru prieteni - trei băieți și-o fată - ne poartă din Italia anilor ‘80 până în prezent, într-un carusel al emoțiilor pe care le poate trăi oricare dintre noi. „Anii noștri de glorie”/ „Gli anni più belli”, un film de Gabriele Muccino despre prietenie, generozitate și bucuriile tinereții, vine din 6 august în cinematografe, distribuit de Independența Film.

02
/08
/21

Cea de a 7-a ediție KineDok aduce în atenția spectatorilor 14 documentare de autor din Europa Centrală și de Est, dintre care patru sunt prezentate în premieră națională. Luna aceasta tot mai multe locații KineDok din țară își deschid porțile.

29
/07
/21

„Întregalde”, semnat de Radu Muntean, a fost selecționat în cadrul celei de-a 46-a ediție a Toronto International Film Festival (TIFF) în secțiunea Contemporary World Cinema. TIFF va avea loc în Canada între 9 și 18 septembrie și este cel mai important festival de film de pe continentul Nord American și unul dintre cele mai prestigioase din lume.

28
/07
/21

CRONICĂ DE FILM Câştigător al premiului criticii în competiţia de la Berlinale şi proiectat în premieră în România în competiţia internaţională de la TIFF, filmul georgian "Priveşte către cer" ("What Do We See When We Look at the Sky?", 2021), de Aleksandre Koberidze, are o libertate formală impresionantă şi e pe alocuri hipnotic.