Ce ne facem cu Tarkovski?
https://www.ziarulmetropolis.ro/tarkovski-1/

IN MEMORIAM . S-au împlinit 85 de ani de la naşterea regizorului Andrei Tarkovski (răpus de boală la 29 decembrie 1986, la doar 54 de ani). Un bun prilej pentru a vedea cum (mai) este receptat marele cineast în România.

Un articol de Ionuţ Mareş|4 aprilie 2017

Într-unul din celebrele travelinguri prin care timpul şi spaţiul erau reconfigurate, camera de filmat se oprește timp de câteva secunde, din lateral, asupra gâtului şi capului unui cal alb.

Printr-un subtil montaj în cadru în descendenţa efectului Kuleșov, ochiul animalului, care vine imediat după un prim-plan cu căpetenia invadatorilor și după imaginea din plan secund cu asaltul asupra ușii impunătoare a catedralei, pare a sugera o profundă tristețe. Și devine un punct de echilibru, de normalitate, într-o lume plină de orori – o cutie de rezonanță pur cinematografică.

Suntem în plin atac sălbatic al tătarilor, chiar înainte de măcelul căruia îi vor cădea victime enoriașii adăpostiți, sub teroare, în biserică. Este un foarte scurt moment din „Andrei Rubliov” care poate servi, singur, ca exemplu pentru naturaleţea cu care Andrei Tarkovski crea imagini dintre cele mai stimulante și emoționante.

De fapt, forţa cinema-ului regizorului rus (sau sovietic, cum i se spunea atunci) stă în primul rând în regia mereu inovatoare. Şi tocmai stilul său foarte personal şi ofertant a fost puţin analizat în detaliu în România, unde există în continuare un puternic cult al lui Tarkovski. Dovadă stă faptul uşor demonstrabil că filmele sale fac săli pline, deşi sunt disponibile, legal, pe internet şi în librării şi au fost cu regularitate difuzate de-a lungul anilor la televiziune, în cinemateci şi în diferite retrospective şi festivaluri. Tarkovski este, foarte probabil, autorul canonic de cinema cu cea mai mare popularitate în România.

O popularitate care s-a transmis, aproape neştirbită, de la o generaţie la alta şi ale cărei resorturi nu sunt deloc uşor de explicat – cert este că regizorul a reuşit, mai mult ca oricine, să atingă un public larg şi de vârste diferite, în ciuda cinema-ului său dificil, solicitant, esopic.

Însă despre care Tarkovski vorbim? Cultul creat în jurul său l-a urcat – aşa cum se întâmplă cu artiştii deveniţi clasici – pe un piedestal a cărui înălţime blochează de foarte multe ori receptarea firească – nu neapărat critică, dar analitică, aplicată, detaşată. Se ajunge astfel la o avalanşă de epitete şi metafore dintre cele mai bombastice, la encomioane care perturbă apropierea de acest cinema al căutărilor şi al îndoielilor, şi nu al răspunsurilor, şi de un regizor ale cărui scrieri şi interviuri s-au făcut remarcate tocmai prin ocolirea formulărilor preţioase, a cuvintelor grandioase şi golite de conţinut.

A fost o perioadă, anii `80-`90, când cineastul rus, învins de boală la 29 decembrie 1986, a făcut ravagii în cinematografia română. Mulţi regizori s-au lăsat mult prea puternic fermecaţi de filmele sale, astfel că au ajuns să îl pastişeze, căzând inevitabil în kitsch. S-a dovedit repede că nu era suficient să ai metafore, cadre cu ploaie, cai şi pereţi scorojiţi, utilizaţi ca semnalizatoare, pentru a reconstrui atmosfera tarkovskiană.

Cinema-ul lui Tarkovski nu folosea simboluri (respinse, de altel, de cineast) – universul său vizual şi auditiv era reflexia unor emoţii, stări sufleteşti, amintiri, vise, proiecţii imaginare, puternic ancorat în experienţele personale, în marea cultură (rusă şi universală) şi în credinţa ortodoxă, pe care şi-o afirma cu sinceritate şi cu deschidere.

Tocmai aceste rădăcini creştin-ortodoxe contopite în opera sa, dar şi înclinaţia spre temele mari au contribuit la perturbarea receptării filmelor sale în România. De o parte se situează cei pentru care Tarkovski este uriaş în primul rând pentru că le confirmă intuiţiile sau convingerile cele mai puternice legate de credinţă, viaţă, rostul artei, deşi cinema-ul tarkovskian este mult prea liber, ambiguu şi complex pentru a putea fi limitat la o interpretare univocă.

Însă această perspectivă  (care nu este lipsită de fundament, dar care este mult prea restrictivă şi a dus la forme exagerate) a produs eseuri şi cărţi – cele mai multe impresioniste, dar şi unele cu tentă academică – în care sunt evidenţiate mai curând temele, metaforele, obsesiile narative, precum şi sursele extra-filmice de inspiraţie, decât valoarea intrinsecă a cinema-ului său.

Pentru că tocmai calităţile a tot ce înseamnă regie – de la valenţele şi sensurile mişcărilor de cameră, la mizanscenă şi montaj – fac ca subiectele şi falsele genuri alese de Tarkovski să nu alunece în ilustrativism şi în facil. Ele dau în primul rând măreţia acestui cinema unic şi îndrăzneţ – de pildă, o bună parte din ceea ce, de câteva decenii, este salutat ca inovator în filmul internaţional de autor se regăseşte în capodopere precum „Andrei Rubliov”, „Solaris”, „Oglinda” sau „Călăuza”.

De altă parte sunt cei care, exact din cauza surselor şi chiar a imaginilor creştin-ortodoxe, precum şi a metaforelor şi stilului poetic din filmele lui Tarkovski, îi ocolesc sau îi resping opera (deşi îi recunosc unele calităţi), de pe diferite poziţii ideologice. Probabil că aşa se explică, parţial, şi lipsa unor studii critice, de analiză cinematografică, în limba română a filmelor sale – aura cu care au fost acoperite acestea pare să împiedice o receptare justă. Chiar şi unii regizori români ai Noului Val, adepţi mai mult sau mai puţin consecvenţi ai realismului, şi-au exprimat în interviuri sau în intervenţii publice rezerve faţă de cinema-ul tarkovskian.

Dacă despre alţi mari cineaşti consacraţi în anii `60, probabil cel mai fertil şi creativ deceniu al perioadei moderne a cinematografului, şi intraţi în canonul construit, în principal prin intermediul Cinematecii, în România în timpul comunismului se poate discuta cu o mai mare detaşare, printre adepţii cultului  Andrei Tarkovski nu pare să se vorbească decât în termenii unei adulaţii necondiţionate (care a avut, printre efecte indirecte, şi dezinteresul taberei „adverse”).

O prosternare prin care Tarkovski este instrumentalizat, folosit de fiecare spectator pentru a-şi întări propriile idei, şi care exclude tocmai satisfacţia estetică şi intelectuală pe care o poate oferi cinema-ul său extrem de elaborat. Tarkovski trebuie dat jos de pe soclu, pentru a fi umanizat, iar filmele sale redescoperite în toată libertatea şi complexitatea lor fascinante!

Foto: Tarkovski – facebook



18
/02
/20

CRONICĂ DE FILM Chiar dacă titlul său trimite, în primul rând, la teribilul incendiu din 2015, documentarul „colectiv” (2019), regizat de Alexander Nanau, urmărește mai degrabă efectele tragediei asupra societății. Este o alegere ambițioasă, dar nu lipsită nici de riscuri.

17
/02
/20

„Călătoria fantastică a Maronei” (r. Anca Damian), „La Gomera” (r. Corneliu Porumboiu), „Monștri.” (r. Marius Olteanu), „Parking” (r. Tudor Giurgiu) și „Touch Me Not” (r. Adina Pintilie) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film de lungmetraj. Câștigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 24 martie, la Teatrul Național I.L. Caragiale din București.

17
/02
/20

Timp de două săptămâni, realizatorii și protagoniștii filmului ”colectiv” se vor întâlni cu publicul din Cluj, Sibiu, Timișoara, Craiova, Sfântu Gheorghe, Brașov, București, Iași, Galați, Constanța, Piatra Neamț și Bacău

13
/02
/20

CRONICĂ DE FILM La aproape 90 de ani, Clint Eastwood nu se lasă: propune un nou film ca regizor, „Richard Jewell” (2019), ajuns acum şi în cinematografele din România. O altă poveste inspirată din realitate despre un erou apărător al Americii, regizată cu aparentă simplitate, dar şi cu obişnuitul patos.

13
/02
/20

Cea de-a 5-a ediție Alpin Film Festival este un tribut adus alpinistului Zsolt Török, pornit în 2019 într-o ultimă expediție, în munții Făgăraș. Sâmbătă, pe 28 februarie, un eveniment special în memoria celui care a dus numele României pe cele mai înalte culmi va avea loc la Castelul Cantacuzino din Bușteni.

12
/02
/20

Asociația Cinemascop cu sprijinul HBO Europe lansează cea de-a 2-a ediție a concursului de scenarii: WRITE A SCREENPLAY FOR…/ SCRIE UN SCENARIU PENTRU…, organizat cu ocazia ediției a patra a American Independent Film Festival, care va avea loc în București, în perioada 24-30 aprilie 2020.

11
/02
/20

CRONICĂ DE FILM În „Tipografic Majuscul”, unul din cele două filme cu care participă la Berlinale, în secţiunea Forum, Radu Jude îşi continuă interesul pentru trecutul României. Acum o face sub forma unui film-eseu greu de încadrat, prin care duce căutările sale stilistice recente într-o zonă radicală şi extrem de ofertantă.

10
/02
/20

În această noapte, la Los Angeles, s-a desfășurat cea de-a 92-a gală a premiilor Oscar. Marea surpriză a fost că filmul sud-coreean „Parasite” a câștigat atât la categoria cel mai bun film, cât și la categoria cel mai bun film într-o limbă străină.

07
/02
/20

Victor Morozov studiază în prezent teoria de cinema în Franţa şi Irlanda. Recent, alături de colegi din SUA, Franţa, Chile, Nigeria şi Madagascar, a participat la programul dedicat tinerilor critici al Festivalului de Film de la Rotterdam, de unde ne-a trimis o primă relatare, despre trei lungmetraje asiatice.

06
/02
/20

Dacă credeai că mai știi câte ceva despre cinematografia mondială a momentului, o participare la Festivalul de la Rotterdam îți dă peste cap cam toate cunoștințele – un program cu sute de filme neconvenționale, majoritatea realizate de regizori la început de drum, iar o bună parte dintre ele, forme hibrid de limbaj cinematografic.

Page 1 of 25712345...102030...Last »