„Tata mută munţii”. Sau când un film românesc nu mai seamănă cu un film românesc
https://www.ziarulmetropolis.ro/tata-muta-muntii-sau-cand-un-film-romanesc-nu-mai-seamana-cu-un-film-romanesc/

CRONICĂ DE FILM Nu mai e o noutate că cinema-ul românesc se schimbă. S-a tot scris despre asta. Interesant e însă de observat în ce fel o face. Apariţia unui film precum „Tata mută munţii” (2021), al doilea lungmetraj al regizorului Daniel Sandu, e un bun exemplu pentru una dintre cele câteva direcţii noi.

Un articol de Ionuţ Mareş|21 iulie 2021

Este vorba aici de un anume cinema de public, mainstream, care desfide filmele de festival, dar fără a insulta inteligenţa cinefililor.

Prin debutul cu „Un pas în urma serafimilor” (2017), dar şi în interviuri, Daniel Sandu şi-a exprimat fără reţinere admiraţia pentru filmul-spectacol, preferabil de inspiraţie hollywoodiană, şi dorinţa de a ajunge la cât mai mulţi spectatori. E printre foarte puţinii regizori care nu ezită să se pronunţe public contra stilisticii Noului Cinema Românesc, căreia îi contrapune un alt tip de limbaj.

„Tata mută munţii” nu face decât să consfinţească interesul regizorului pentru această zonă cvasi-comercială la care alţi cineaşti români, mai mult sau mai puţin demni de luat în seamă, au aderat doar declarativ, în lipsa unui talent real şi a unei bune stăpâniri a convenţiilor.

Al doilea lungmetraj al lui Daniel Sandu poate fi privit ca răspuns la dorinţa unei părţi a publicului de a vedea un film românesc „altfel” – fără planuri-secvenţă şi timpi aparent morţi, cu muzică abundentă şi mişcări de cameră şi cadre spectaculoase, cu decupaj alert, cu dialoguri şi cu un fir narativ fără ambiguităţi.

Evident, un asemenea film nu va marca niciodată istoria vreunei cinematografii naţionale – e prea impersonal şi tributar unor convenţii larg răspândite, pentru a putea declanşa o revoluţie.

Dar, în peisajul pe alocuri repetitiv şi tern al cinematografiei locale a ultimilor ani, „Tata mută munţii” apare ca o excentricitate care poate stârni interesul (cum a făcut, de altfel, şi „Un pas în urma serafimilor”) – e un film românesc care nu mai seamănă cu un film românesc. Nu e mult şi nu e un merit în sine, dar e o apariţie ce merită semnalată şi, de ce nu, salutată cu luciditate.

Sigur, prezenţa actorului Adrian Titieni în rolul principal creează un déjà vu – asta şi pentru că protagonistul jucat de el, cu ale sale dileme morale, aduce cu tatăl din „Bacalaureat”, filmul din 2016 al lui Cristian Mungiu (producător la „Tata mută munţii”), dar şi cu alte personaje.

Însă e greu să îi reproşezi lui Daniel Sandu că nu a făcut un film de artă, când dorinţa sa a fost tocmai de a se ţine departe de asta. Trebuie judecat în convenţia sa. Şi mărturisesc că, dacă aş fi pus în situaţia de a alege între „Tata mută munţii” şi un al nu-ştiu-câtelea film care imită deja vechiul realism NCR, acum aş apăra mai degrabă prima opţiune.

Şi asta nu pentru că al doilea lungmetraj al lui Daniel Sandu ar fi memorabil în vreun fel, ci în primul rând pentru că e un demers asumat şi, după toate aparenţele, sincer. Regizorul şi-a ales drumul şi pare dispus să continue pe el până e băgat în seamă, până e luat în serios ca cineast care ştie ce să facă pentru ca un film românesc să arate credibil atunci când trage cu ochiul la un film american. Odată cu „Tata mută munţii”, un film mai coerent şi mai închegat decât „Un pas în urma serafimilor”, deşi nu lipsit nici de stângăcii, el nu mai poate fi ignorat.

Calitatea filmului e însă şi marea sa slăbiciune – e un spectacol, dar e perisabil. Îşi epuizează forţa (limitată) de fascinaţie pe măsură ce e privit – nu îl vei purta în minte după proiecţie, nu te va răscoli, nu îţi va modifica în vreun fel modul în care priveşti viaţa sau cinemaul. Nu e o sursă ofertantă de discuţie, chiar dacă destabilizarea treptată a protagonistului e un show pe alocuri captivant.

Simţi scriitura la fiecare pas şi bornele narative pe care trebuie să le atingă scenariul (unele obstacole care îi ies în cale protagonistului sunt convingătoare, altele mai puţin), iar metafora naturii care e singura capabilă să îi se opună acestui bărbat influent şi puternic, dispus să facă orice pentru a-şi găsi fiul dispărut pe munte, este una apăsată. Apoi, deşi bine jucate, dialogurile sunt explicative – alegerea face parte din strategia de a nu pune spectatorul în vreo poziţie inconfortabilă, ci de a-l seduce.

E de apreciat însă intenţia lui Daniel Sandu de a folosi cât mai mult muntele, de a-i oferi încărcătură dramatică – nu atât prin cadrele aeriene, cât prin secvenţele când camera urmăreşte personajele în misiunile de căutare. În astfel de momente, dar şi în fascinaţia cu care filmează trupele speciale, se simte cel mai bine înclinaţia sa spre filmul-spectacol, spre filmul de acţiune. Sigur, resursele limitate fac, de exemplu, ca scena în care se declanşează o avalanşă să fie stângace şi să nu aibă forţa scontată.

„Tata mută munţii” e un onorabil film de consum, salvat de faptul că nu are niciun complex în legătură cu asta.

„Tata mută munţii” are premiera în cinematografe la 23 iulie, fiind distribuit de Voodoo Films.

22
/11
/21

„Titane”, cel mai șocant film al anului, ajunge în cinematografele din România din 3 decembrie, distribuit de Independența Film. Catalogat drept thriller psycho-sexy, „Titane” a stârnit valuri de șoc la Cannes, mai mulți spectatori pierzându-și cunoștința în timpul proiecției.

22
/11
/21

Primele trei filme din seria „Matrix” vor fi difuzate de Warner TV în luna decembrie, în așteptarea celui de-al patrulea lungmetraj, „Renașterea/ Resurrections”, care va fi lansat în preajma Crăciunului.

22
/11
/21

Viaţa grea din Gaza, violenţele asupra palestinienilor din teritoriile ocupate, agresiunile asupra femeilor în lumea arabă sau problema refugiaţilor se numără printre subiectele tratate de o serie de documentare care completează programul ediţiei din acest a Festivalului Filmului Palestinian.

17
/11
/21

Regizat de britanicul Edgar Wright, „Last Night in Soho” (2021) stă pe o idee grozavă. Ia un reflex des întâlnit al multora dintre noi, idealizarea unei anumite perioade, şi îl aruncă în aer cu stil.

10
/11
/21

CRONICĂ DE FILM Mi-e neaşteptat de greu să scriu despre „La civil” (2021), deşi e un film pe care am fost nerăbădător să îl văd. „Waiting for August” (2014), documentarul cu care a debutat Teodora Mihai, regizoare din Belgia, dar de origine română, m-a impresionat când l-am văzut şi încă îi port o amintire puternică.

04
/11
/21

Ce-mi place foarte mult la cinema-ul furios al lui Nadav Lapid este că nu ştii niciodată unde te va duce şi în ce fel te va învălui. Singurul lucru pe care poţi să îl anticipezi este că vei fi surprins. Nu-ţi rămâne decât să te laşi purtat de ideile sale neconvenţionale şi incomode.

01
/11
/21

CRONICĂ DE FILM În „A Hero” (2021), noul său lungmetraj, câştigător ex-aequo al Grand Prix la Cannes, regizorul iranian Asghar Farhadi îşi recâştigă inspiraţia creatoare care l-a consacrat printre marii autori de cinema contemporani.

31
/10
/21

Nu se poate spune că regizorul Gaspar Noé a avut vreodată o viziune luminoasă asupra vieţii. Dimpotrivă – cinema-ul său s-a inspirat întotdeauna din cele mai tulburătoare pulsiuni umane, pe care le-a transformat într-un combustibil extrem de inflamabil. Însă „Vortex”, prezentat anul acesta la Cannes în afara competiţiei, este probabil cel mai întunecat film al său, oricât de ciudat ar suna asta.

30
/10
/21

Întâmplarea a făcut să văd în aceeaşi zi de la „Les Films de Cannes a Bucarest” două titluri din Rusia, ambele incluse în secţiunea Un Certain Regard a ediţiei din acest an a evenimentului de pe Croazetă - „Unclenching the Fists”, de Kira Kovalenko, şi House Arest”, de Aleksei Gherman Jr.

29
/10
/21

CRONICĂ DE FILM În a doua parte a relatărilor despre Festivalul „Les Films de Cannes a Bucarest” vă propunem să descoperiţi filmul câştigător al Premiului Juriului pe Croazetă, fascinantul „Memoria” al thailandezului Apichatpong Weerasethakul.