Ideea unui teatru la Bucureşti se materializează în vremea domnului fanariot I.G. Caragea (1812-1818) prin grija fiicei sale, domniţa Ralu.
Un articol de Georgeta Filitti|9 martie 2016
Într-o sală „de forma oului”, cu trei rânduri de loji şi 14 rânduri de bănci de lemn, toate îmbrăcate cu postav roşu, luminată cu lumânări de seu, de la Cişmeaua Roşie (cam la întretăierea străzii Berthelot cu Calea Victoriei) s-a jucat în limbile greacă, germană dar şi, meteoric, în română. E vorba de Hecuba, tragedia lui Euripide, tradusă de A. Naumescu. Rolul principal l-a interpretat Ion Heliade Rădulescu (fiind şi sufleur pentru ceilalţi!)
Vom vorbi cu alt prilej de soarta acestui teatru şi promotorii lui, de Eforia teatrelor, înfiinţată de Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot, ca şi de activitatea Filarmonicii.
În 1846, vodă Bibescu decide ridicarea unui teatru naţional, demn de capitala ţării. Locul ales aparţinuse unui oarecare Şapte Cuie, apoi se ridicase acolo hanul Filaret. Pe locul acestuia şi după licitaţii repetate, contestaţii, reclamaţii la Poarta Otomană („S-au despădurit munţii ţării” pentru lucrarea arhitectului vienez Heft), înfiinţări şi desfiinţări de comitete şi comisii, la 31 decembrie 1852 – în domnia lui Barbu Ştirbei – se inaugura Teatrul cel Mare. Construit „într-un stil nobil”, după mărturiile vremii, acesta avea 75 de loji, galerie şi 338 de staluri. Instalaţiile scenice fuseseră aduse de la Mannheim. De-a lungul timpului, spaţiile teatrului au fost decorate cu sculpturi şi picturi de interes artistic şi istoric: chipurile unor dramaturgi (Shakespeare, Molière, Schiller, I.L. Caragiale, V. Alecsandri) sau ale unor interpreţi (C. Nottara, Ion Brezeanu, Maria Ciucurescu, Maria Filotti) ş.a.
Specatacolul inaugural a cuprins piesa Zoe sau un amor romanesc (nu românesc!), localizare de Bobescu, muzica de Wachmann, cu actorul bucureştean Costache Caragiale şi focşeneanca Niny Valéry. În continuare s-au cântat mai multe arii din operele Lucrezia Borgia şi Lucia di Lamermoor, interpretate de trupa italiană condusă de Papa Nicola. La intrarea domnitorului şi a suitei sale, s-a cântat uvertura la opera Claca românească, de Wachmann. Presa vremii (Vestitorul românesc, Trompeta Carpaţilor, Bukarester Deutsche Zeitung) a relatat cu lux de amănunte desfăşurarea spectacolului, neuitând să prezinte în termeni ditirambici imaginea publicului: „Frumoasă amestecătură, în care erau reprezetate toate forţele şi toate graţiile, de la dama de rang înalt, cu fruntea scânteind de briliante, până la modesta burgheză în bonetă de tulpan alb şi în rochie simplă de muselin”. Într-un cuvânt, „toate clasele societăţii, toate stările comerţului şi ale burgheziei noastre alergară la această sărbătoare a cultului artelor”.
Sumele încasate au fost distribuite integral, „cu o scumpă cercetare şi nepărtinire”, nevoiaşilor din oraş.
E vremea de început a teatrului nostru, pe care Vasile Alecsandri, nemilos, o descrie astfel: „Jocul actorilor este în gradul cel mai înapoiat, încât orice piesă, bună sau rea, spirituală sau proastă, are aceiaşi soartă: e măcelărită fără milă… Lipsa de modeluri îi obligă a crea rolurile după o închipuire totdeauna greşită…, zbuciumându-se ca nebunii, mişcându-şi braţele ca telegrafele aeriene, întorcând ochii furioşi ca motanii înamoraţi şi răcnind cu aşa furie că publicul se întreabă: ce i-a apucat?”
A urmat un răstimp interesant, frământat, de aproape un secol, în care Teatrul Naţional a devenit o instituţie emblematică a oraşului. În august 1944, trupele germane aflate în retragere l-au bombardat fără milă şi n-a mai putut fi refăcut. Pe locul său, în ultimii ani, s-a ridicat hotelul Novotel, cu o faţadă ce cu greu aminteşte de frumuseţea Teatrului de altă dată.
