Teatrul independent, prins între comercial, necesitate şi experiment
https://www.ziarulmetropolis.ro/teatrul-independent-prins-intre-comercial-necesitate-si-experiment/

Festivalul Naţional de Teatru INDEPENDENT a fost deschis chiar de o dezbatere despre teatrul independent, moderată de Cătălin Ştefănescu, la care au participat Sanda Manu, Lia Bugnar, Alice Barb, Chris Simion, George Ivaşcu, Marius Manole, Voicu Rădescu şi Radu Afrim.

Iată, pe scurt, ce au declarat invitaţii, la dezbaterea „Teatrul independent, încotro?“:

George Ivaşcu: „Noi suntem într-un capitalism dur, care constă doar în a cumpăra, nu în a investi. Normalitatea va apărea când se vor face investiţii“.

Sanda Manu: „Mie îmi este foarte clar că viitorul teatrului în România este teatrul independent“.

Lia Bugnar: „N-aş putea acum să fac lucruri în care nu cred, doar ca să n-am succes şi să intru în lumea bună. Eu iubesc spectatorii“.

Radu Afrim: „Eu nu mi-am propus să încep în underground şi să ajung la stat. Ăsta a fost drumul meu, firesc, şi cred că e obligatoriu ca toţi artiştii să treacă prin faza asta“.

Voicu Rădescu: „Teatrul independent are în plus valenţe faţă de teatrul instituţionalizat prin enorma lărgire a posibilităţii de a face teatru liber“.

Chris Simion: „Dacă vreau să fac teatru experimental îl fac la mine în baie, dacă vreau să-l fac pentru oameni cred că trebuie să atac nişte probleme care să intereseze“.

Alice Barb: „Eu cred că aceste două sisteme, teatrul instituţionalizat şi teatrul independent, nu trebuie să se înjure unul pe celălalt“.

Marius Manole: „Teatrul independent se face dintr-o nesiguranţă. Fiecare actor tânăr se chinuie să facă parte dintr-un proiect. Să mai şi întrebe: «dar despre ce este vorba, pentru ce milităm? Care este mesajul? A, nu sunt de acord, îmi pare rău…?». Păi spui «Slavă Domnului“ că eşti într-un proiect, fie el şi de dans!“

„Cum se vede teatrul independent, dinspre teatrul instituţional?“ Este întrebarea prin care Cătălin Ştefănescu a deschis dezbaterea, la Godot Cafe Teatru. George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis, (un teatru „care susţine substanţial mişcarea independentă“, după cum a afirmat Cătălin Ştefănescu), a spus că întotdeauna a încadrat la capitolul „normalitate“ ce se întâmplă la Godot Café Teatru, dar şi în celelalte spaţii în care au loc producţii independente.

În continuare redăm pe larg cele mai importante declaraţii ale invitaţilor de la dezbaterea organizată la Godot Café Teatru.

George Ivaşcu: „Teatrul independent este un teatru manifest, tocmai pentru că nu are unde se exprima“

„Repertoriul unui teatru se bazează în primul rând pe echipe şi pe proiecte. Teatrul Metropolis are şansa de a fi un teatru de proiect. El îşi generează succesul în primul rând datorită regizorului şi echipei sale, o echipă care este unică. De fapt, asta este şi esenţa teatrului. De aceea pot susţine teatrul independent prin preluarea unor spectacole, cum e şi «Pisica verde», care a câştigat anul acesta Premiul Ziarului Metropolis la Gala Tânărului Actor HOP.

Citiţi şi: GALA HOP 2013 Ziarul Metropolis a premiat „Pisica verde“

În mod firesc, eu cred că teatrul s-a clădit în jurul unor oameni. Marile spectacole pe care le cunoaştem, înainte şi după 1989, erau create întotdeauna în jurul lui Liviu Ciulei, în jurul lui David Esrig şi al altora. Petre Ţuţea spunea că nu se poate face o găleată de iaurt fără o lingură de cheag. Cei care sunt aici, pe această scenă, sunt acel cheag care înseamnă normalitate.

Nu cred că acele opt ore pontate conform normelor îţi dau autoritatea de a fi senator de drept. Senatorul de drept este acel individ care are curajul de a se expune în mod public şi de a avea un manifest, iar teatrul independent tocmai prin asta se detaşează. El este un teatru manifest, care are de spus ceva, tocmai pentru că nu are unde se exprima.

Iată că s-au găsit locuri şi cred că este primul moment, cel de acum, când, după atâţia ani, mai mulţi oameni de teatru s-au întâlnit în diverse spaţii pentru a vorbi despre teatru aşa cum ştiu ei, fără a fi obligaţi să răspundă unor comenzi, ci unor nevoi şi, mai ales, să răspundă la necesităţile unei pieţe sărace.

Pentru că, la nivel instituţional, la un număr de 2-3 milioane de locuitori (incluzându-i şi pe cei care tranzitează), Capitala are poate printre cele mai puţine instituţii de spectacol din lume.

E meritul acestor oameni, pentru că au reuşit să creeze pentru prima oară o întâlnire. Şi asta e esenţa acestui început. O întâlnire a creatorilor de teatru care nu sunt arondaţi unui sistem“.

Sanda Manu: „Investiţiile pot da strălucire teatrului independent“

„Primul lucru la care speră un student în anul I este teatrul independent, şi bine face. Mie îmi este foarte clar că viitorul teatrului în România este teatrul independent. De câţiva ani observ şi o dezvoltare concretă, ca număr, dar şi ca valoare.

Care este diferenţa, m-aş întreba eu pe mine, între teatrul independent şi teatrul particular? Mi-aş răspunde că teatrul independent va putea, cred eu, să aibă o viaţă mai uşoară când s-ar contopi cu ceea ce se cheamă teatru particular.

Teatru particular înseamnă că cineva are bani mulţi şi iubeşte teatrul. Şi atunci el poate da, prin investiţii, strălucirea de care are nevoie teatrul independent. Îi mai poate da şi o tentă specială, pentru că e mult mai liber şi are voie să facă orice. Dar acest orice se opreşte la bani.

Dar nu banul este singurul care lipseşte teatrului independent. Banul este o piedică, dar piedica esenţială în orice artă înseamnă prostia şi lipsa de talent“.

Lia Bugnar: „Eu fac exact teatrul pe care simt să-l fac“

„Nu e suficient să vrei să ai succes, ca să-l şi ai. Poţi să faci căderi de calciu, să te zvârcoleşti pe jos şi să n-ai succes. Pe de altă parte, ca miza mea să fie să nu am succes ar însemna deja că teatrul pe care l-aş face ar fi foarte dependent, adică dependent de insucces.

Citiţi şi: INTERVIU Lia Bugnar: „Teatrul e o minciună foarte adevărată atunci când e spusă bine“

Eu fac exact teatrul pe care simt să-l fac şi coincidenţa face că are succes, aproape de fiecare dată. N-aş putea acum să fac lucruri în care nu cred, doar ca să n-am succes şi să intru în lumea bună. Eu iubesc spectatorii.

S-a spus că spectatorii tâmpiţi iubesc ce fac eu cu gaşca mea. Habar n-am, nu le-am dat teste de inteligenţă la intrare, dar eu îi iubesc pe oamenii ăştia care vin să plătească bilet la noi şi nu simt să le fac farse din astea, ca să intru în istoria teatrului aşa-zis deştept din România… să fac lucruri în care nu cred, extrem de antipatice, ca să n-am succes şi să mă pot numi «artist rafinat».

În general, nici nu stau să mă frământ prea tare din care teatru fac parte, dar pot să zic că ce fac eu e dependent numai de mine. În rest, nu mă interesează nici să fac sluj la spectator, dar mă bucur foarte tare că lor le place.“

Radu Afrim: „Zona experimentală e destul de ieftină şi destul de prost lucrată, chiar în festivaluri mari“

„Când am început să fac teatru în Bucureşti, în Green Hours, aveam şi eu nişte meciuri cu Voicu Rădescu, pentru că el voia teatru angajat, teatru politic, teatru de stânga… Din punctul meu de vedere, teatrul angajat nu poate fi de dreapta. Iar eu îi ziceam: «Măi, Voicule, la tine vine omul să bea o bere, să bea un vin, să se distreze, să se amuze. Tu eşti patron, eu vreau să-ţi fac teatru de consum». Adică lumea să se simtă călduţ, să suporte şi fumul. Şi am făcut Kinky ZoOne 1 şi 2…

Citiţi şi: INTERVIU Radu Afrim: „Brâncuşi n-ar fi existat dacă n-ar fi plecat din România“

În acelaşi timp, Gianina Cărbunariu făcea «Stop the Tempo» şi alte chestii foarte angajate social. Eu, cumva, am rămas la aceeaşi părere, dar nu asta contează, ci faptul că poate am ajuns şi la vârsta la care nu-mi doresc să văd negru şi sumbru în producţiile independente. Dar asta nu înseamnă că lucrurile astea nu trebuie să existe.

La Avignon Off, 800 de spectacole sunt independente, fie că sunt produse în spaţii din Franţa sau din lume. Şi majoritatea e teatru comercial, comic, făcut de prezentatori de televiziune, care joacă teatru, dar există şi chestii foarte experimentale. Eu nu mai ştiu ce înseamnă teatru experimental în acest moment. Zona experimentală e destul de ieftină şi destul de prost lucrată, chiar în festivaluri mari.

Eu nu mi-am propus să încep în underground şi să ajung la stat. Ăsta a fost drumul meu, firesc, şi cred că e obligatoriu ca toţi artiştii să treacă prin faza asta“.

Voicu Rădescu: „Importante sunt libertatea de creaţie şi plăcerea de a lucra“

„Eu cred că teatrul independent este teatru. Teatrul independent are în plus valenţe faţă de teatrul instituţionalizat prin enorma lărgire a posibilităţii de a face teatru liber, teatru liber însemnând ceea ce a spus Lia Bugnar la un moment dat: un manager de teatru sau o echipă care pot face ceea ce cred ei de cuviinţă, asta însemnând o reflectare a plăcerii şi a dorinţei lor.

Am citit un interviu al lui Constantin Chiriac, care nu are un teatru independent, ci e direct în mainstream, dar care spunea că se comportă la teatrul din Sibiu ca la un teatru independent, în sensul că are o echipă cu care se consultă şi că nu este discreţionar. Şi faptul că Sibiul a ajuns oraş turistic prin teatru demonstrează că e viabil ce a făcut.

Nu cred că spaţiul contează. Spaţiul poate fi într-un apartament, într-un buncăr, într-un underground sau într-o sală de Off american. Importante sunt libertatea de creaţie şi plăcerea de a lucra. După care vine problema banilor“.

Chris Simion: „Atâta timp cât am responsabilitatea a ceea ce fac, dorm liniştită“

„Eu am avut meciul ăsta în care am fost acuzaţi că facem teatru comercial, cu spectacolul «Dragostea durează trei ani», pe care noi l-am gândit în Lăptăria lui Enache, un spaţiu alternativ de 150 de locuri şi destul de cool pentru anul 2006. La început,  în primele şase luni, nu veneau oameni şi se juca cu 50 de spectatori.

Citiţi şi: OPINIE Eugen Jebeleanu – Atunci când în teatrul independent doreşti să îmbini teatrul de divertisment cu teatrul manifest-angajat este o mare problemă de fond

Apoi se dusese buhul că «mamă ce spectacol e în Lăptărie, hai să mergem să-l vedem!». Iar în momentul în care a ajuns pe val şi nu se mai găseau bilete a devenit, brusc, spectacol comercial. Avea aceeaşi regie, aceeaşi distribuţie, doar percepţia se schimbase. Cred că e o eroare de percepţie treaba asta – să spui că dacă ai succes e comercial şi dacă nu ai succes nu e comercial. E un bullshit. Dacă mi s-ar mai pune problema asta a doua oară, nici nu m-ar mai interesa.

Atâta timp cât am responsabilitatea a ceea ce fac, dacă e compatibil ceea ce simt eu cu ceea ce simte omul care plăteşte bilete în sală, eu dorm liniştită. Dacă vreau să fac teatru experimental îl fac la mine în baie, dacă vreau să-l fac pentru oameni cred că trebuie să atac nişte probleme care să intereseze într-o relaţie cu cel care vine să-ţi vadă munca.

Am avut un spectacol în Lăptăria lui Enache, «Hell», pe care eu l-am adorat, dar care n-a avut succesul pe care l-a avut «Dragostea durează trei ani». Dar nici de la unul, nici de la celălalt, nu am făcut rabat“.

Alice Barb: „Avem libertate totală să facem ce vrem“

„Eu sunt reprezentanta primelor două sigle de pe afişul festivalului (n. r. Alice Barb este directoarea centrului Cultural Casa Artelor, care organizează Festivalul Naţional de Teatru INDEPENDENT). Mie mi se pare excepţional că un organizator cum este George Remeş, care a făcut din Godot Cafe Teatru o minunăţie, reuşeşte să treacă peste orice mentalitate şi să vină la mine, eu să mă duc la un primar, pe al cărui teritoriu se află şi acest spaţiu, dar şi majoritatea spaţiilor, eu să spun că vreau să sprijin şi el să spună «Ok!».

Şi de acolo, eu să am libertatea totală să investesc bani, să devin coproducător şi principalul finanţator al acestui festival. Şi să nu se bage nimeni, nici peste mine, nici peste spectacole. Dimpotrivă, să avem libertate totală să facem ce vrem, şi, la final, peste o săptămână, prin intermediul centrului cultural, să oferim nişte premii constând în finanţare pentru spectacolele viitoare. Problema este, într-adevăr, de mentalitate.

Îmi aduc aminte că se înfiinţase Teatrul Metropolis, iar primul lucru pe care l-am propus directorului de atunci şi de acum a fost să aducem cât mai mulţi regizori tineri. Am propus o listă întreagă, pe unii i-am sunat, cu alţii m-am întâlnit, alţii m-au refuzat, tocmai din acest motiv, al mentalităţii. Eu nu cred că aceste două sisteme, teatrul instituţionalizat şi teatru independent trebuie să se înjure unul pe celălalt.

E nevoie de spaţii noi pentru teatrul independent. Astăzi am terminat de aranjat cea mai nouă sală de teatru din Bucureşti, o săliţă mică, la subsolul centrului cultural, cu 50 de locuri, pe care sper să o lansez în cadrul acestui festival“.

Marius Manole: „Ar trebui să mergem toţi la Oprescu şi să-i spunem să facă mai multe spaţii“

„Eu o să vorbesc doar din punctul de vedere al actorului. Nu cred că iniţiativele de teatru independent sau de teatru social pleacă de la actori. De câte ori am putut, am mers la toţi regizorii care m-au chemat, indiferent de discursul lor teatral.

Am jucat şi la Radu Afrim, şi la Felix Alexa, şi la Lia Bugnar, şi la Chris Simion. Am jucat la toată lumea care a avut să-mi propună un proiect. Nu e de datoria mea neapărat să cred în demersul lor. Eu sunt doar un om care duce mesajul mai departe. Nu m-am putut situa niciodată într-o tabără sau în alta. Cred în Gianina Cărbunariu în aceeaşi măsură în care cred în Lia Bugnar sau în Radu Afrim. Sigur că am şi eu parti-pris-urile mele şi merg cu sufletul mai deschis sau mai închis, dar încerc ca la spectacol să îmi fac treaba.

Sincer, mi se pare atât de aberant să avem discuţia asta, din două puncte de vedere. 1: Actorii şi regizorii sunt atât de flămânzi! Orice actor se apucă de teatru independent pentru că nu are un teatru în care să se angajeze. Dacă vine mâine Caramitru la un actor de teatru independent şi îi spune: «Băi, băiete, vrei să te angajezi la Naţional?». O să spună că da… Nu toţi vor face asta, evident, dar ştiu multe cazuri.

2: La noi, teatrul independent se face din nesiguranţă. Fiecare actor tânăr se chinuie să facă parte dintr-un proiect. Să mai şi întrebe: «dar despre ce este vorba, pentru ce milităm? Care este mesajul? A, nu sunt de acord, îmi pare rău…».

Păi spui «Slavă Domnului!“ că eşti într-un proiect, fie el şi de dans! Vin şi fără vorbe! Noi ar trebui să mergem toţi la Oprescu şi să-i spunem să facă mai multe spaţii şi să nu mai ia atâtea taxe la cei care le au, cum e Godot, unde le iau 80% din TVA-uri şi prostii şi tâmpenii. Dacă vor fi mai multe spaţii vor fi şi mai multe puncte de vedere, şi mai multe producţii.

Citiţi şi: Marius Manole – Scrisoare pentru cei care iubesc teatrul

Noi în teatru nu putem să facem experiment, pentru că n-avem bani. Pentru că experimentul nu e pe placul oamenilor, nu se vinde. Să vă spun că cu Gala Hop în Pod am încercat să aducem oameni la Historia şi n-au venit să-i vadă pe tineri, pentru că nu ştiau cine sunt?

În spaţiile independente trebuie să fie şi Rodica Mandache, să zicem, ca să întrebe oamenii cine e pe lângă ea şi să înceapă să-i urmărească şi pe tineri.

Dar, am uitat de unde am plecat şi nici nu ştiu unde vreau să ajung. Dar vreau să ajung la bancomat, în general…

A venit o idee din partea cuiva să facem o scrisoare deschisă. În Moscova am fost şocat să văd că sunt 400 de teatre, din care vreo 10 de stat. Sunt finanţate, se ajută. Eu am vrut să deschid un spaţiu cu Lia Bugnar. N-am putut, că îţi trebuie contabil, aia, aia.

Şi critica ar trebui să dea nişte direcţii, să creeze un cadru, să facă workshopuri de teatru social, de teatru clasic. Ăsta e scopul criticilor. Cu ce ajută ei să meargă înainte lumea? Ori, deocamdată, nici ei nu mai au unde să scrie, li s-au luat ziarele. Şi ei încearcă să existe. Noi suntem în aceeaşi barcă. Trebuie să începem să ne iubim. Şi asta nu e o vorbă frumoasă“.

George Ivaşcu: „Trebuie dată o lege a sponsorizării şi sprijiniţi oamenii cu idei şi cu proiecte“

„Sunt teatre care preiau producţii independente. Eu încă de la început mi-am propus ca prin teatrul de proiect să susţin tinerii. Aproape 60% dintre contractele care sunt semnate de Teatrul Metropolis sunt cu tinerii. Fiind un teatru care s-a înfiinţat exact acum 6 ani, Metropolis a trebuit să caute toate formulele, mai mult sau mai puţin reuşite. Cel mai mândru sunt de faptul că fiecare regizor, cu dramaturgia pe care a propus-o şi cu echipa lui, a adus acest plus de succes.

Eu nu am căutat acest succes, am căutat doar să exist. Pentru că una dintre condiţiile noastre, ale artiştilor, până la a avea succes, este să fii cunoscut pentru a fi recunoscut. Mesajul meu a fost al unui teatru în care să îmbin foarte frumos generaţiile. În preajma actorilor tineri am adus un plus de experienţă, şi invers. Aşa cred că este teatrul, nu un divorţ între generaţii, ci o foarte frumoasă logodnă.

Citiţi şi: Teatrul Metropolis: o poveste de succes, scrisă în şase ani

Tocmai pentru că sunt foarte puţine locuri şi spaţii culturale, tocmai că sunt concentrate prin centru, cred că aceste producţii trebuie susţinute. Nu e corect să spui că sunt ale tale. E corect să spui că le susţii, că le promovezi. Despre «Pisica verde» spun asta: că nu este un spectacol al Teatrului Metropolis, ci un spectacol susţinut şi promovat de Teatrul Metropolis, în totalitate, de la contracte până la orice altceva.

Cred că toate teatrele ar trebui să-şi facă o obligaţie în a susţine teatrul independent, tocmai pentru a ajuta acestei spaţii. Asta până când vom ajunge teatre private, iar oamenii să iubească atât de mult teatrul încât să investească. Noi suntem într-un capitalism dur, care constă doar în a cumpăra, nu în a investi. Normalitatea va apărea când se vor face investiţii.

Toţi cei care au întreprins acţiuni independente au de plătit chirie, curent şi altele. Dar puterea noastră de a convinge stă chiar în arta noastră.  Şi cred că nu trebuie să părem disperaţi, ci doar să părem o necesitate. E foarte bine că identitatea culturală a acestei Capitale este sprijinită şi de stat, dar trebuie dată o lege a sponsorizării şi sprijiniţi oamenii cu idei şi cu proiecte.

Trebuie sprijiniţi şi actorii, ca să supravieţuiască. În Franţa, de exemplu, un actor, dacă a jucat un an şi a avut contribuţii de zece lei, să zicem, este ajutat în anul următor cu jumătate din veniturile pe care le-a avut în anul trecut, în cazul în care nu-şi găseşte de lucru“.

Foto de la dezbaterea despre teatrul independent: Silvia Dumitrache