Teatrul Odeon. Fostul palat domnesc
https://www.ziarulmetropolis.ro/teatrul-odeon-fostul-palat-domnesc/

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.

Un articol de Georgeta Filitti|13 Mai 2016

Mai de seamă au fost, desigur, coloanele de porfir şi frescele lucrate de italianul Giacometti, la porunca lui Grigore Ghica vodă. Curtea palatului, imitând moda constantinopolitană, era plină de slugi, slujbaşi, pehlivani, măscărici, negustori ambulanţi şi escroci (aceştia jucau „stos pe despuiate”, „la o para cinci” – strămoaşe ale albei-neagra de astăzi). Mulţi din aceşti pierde vară erau tatuaţi; purtau cămăşi subţiri de borangic ce lăsau să se întrevadă complicatele crestături în piele.

Atmosfera de la curtea domnească au descris-o observatorii străini. Aşa, bunăoară, contele Lagarde, secretar al consulatului francez, amintea, la 1813, de primirea ceremonioasă, conversaţia stereotipă despre vreme sau epidemia de ciumă şi apoi momentul periculos al ieşirii din audienţa de prezentare. De ce? Pentru că un obicei nescris cerea ca oaspetele să împartă bacşişuri mulţimii care îşi făcea veacul în curte. Înghesuiala straşnică, îmbrâncelile şi răcnetele îl copleşeau pe străin şi, când se vedea aruncat de cei patru zdrahoni puşi să-l apere, în trăsura de gală ce îl purtase până la curte, mulţumea lui Dumnezeu că scăpase teafăr.

Ultimul domn fanariot a fost Alexandru Suţu (1818-1821). Lupta pentru ocuparea tronurilor de la Iaşi sau Bucureşti fusese o constantă în secolul fanariot. Intrigi la Istanbul, pungi cu bani strecurate cui trebuie, făgăduieli de slujbe, încuscriri oportuniste – nimic nu era  uitat pentru a ajunge domn. Doar că statutul era nesigur şi gândul de a-ţi asigura un fiu ca succesor făcea ca grijile fanarioţilor să fie fără sfârşit. Aşa s-a întâmplat şi cu cel din urmă dintre ei. Grec din Fanar, funcţionar al Porţii, vodă Suţu a fost pus în faţa unei dileme: rămâne credincios turcilor sau se alătură Eteriei (mişcare de eliberare naţională a grecilor de sub turcocraţie vizând, într-un viitor oarecare, refacerea Bizanţului). Indecis şi dornic de tihnă, Al. Suţu refuza să se pronunţe. Furioşi, eteriştii au decis să-l elimine. Unul din ei, trimis să-l ucidă, a ezitat. Se spune că medicul lui curant, M. Christari, n-a avut atâtea scrupule.  Era iarnă, vreme cumplită şi comunicarea cu Poarta anevoioasă. Cum să ajungă Nicolae, fiul cel mare, domn în locul tatălui? În vreme ce o ştafetă trimisă de Eufrosina doamna a plecat ca fulgerul spre capitala Imperiului, traversând Dunărea într-o sanie cu pânze, vodă „mort ca o scrumbie”, cum a scris un contemporan, a fost sulemenit şi aşezat la fereastră ca şi cum şi-ar fi cercetat atent supuşii. Doar că bucureştenii au băgat de seamă un amănunt: era iarnă aspră dar din coşurile palatului nu mai ieşea fum (fireşte, ca să se conserve oarecum cadavrul domnesc). După şase zile adevărul a ieşit la iveală şi, odată cu el, se consuma, cu mare pompă, alaiul de înmormântare al ultimului domn fanariot.

Peste doar câteva săptămâni, Tudor Vladimirescu pătrundea în palat, instalându-şi acolo pandurii. Au urmat arnăuţii şi, în fine, turcii invadatori.

Peste un an lucrurile păreau că se liniştesc. După aproape o sută de ani, Poarta Otomană admitea revenirea la domniile pământene în persoana lui Grigore Ghica. Odată ajuns la Bucureşti, acesta a găsit palatul ruinat, iar printre dărămături trupurile a 17 femei ucise. De cine? Nu s-a aflat niciodată.

Se poate spune că domnia acestuia a fost de tranziţie. S-a păstrat ceremonialul fanariot, hatârul pentru funcţii, pâra la sultan, la ţar sau la împăratul austriac – cum o atestă rapoartele diplomaţilor acreditaţi la Bucureşti.

Vodă va încerca să schimbe câte ceva. La început a desfiinţat obiceiul hilar al binedispunerii matinale: opt bărbaţi îmbrăcaţi în haine de gală pătrundeau în iatacul domnului şi strigau: „Frumos eşti, Măria Ta, sprâncenat eşti, Măria ta!” – ceea ce ar fi trebuit să-l îmbuneze pentru toată ziua.

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.

11
/11
/16

A fost o vreme când Calea Victoriei (Podul Mogoşoaii) era o arteră aristocratică, plină de case boiereşti unde în fiecare zi se întâmpla ceva deosebit: primiri, concerte, baluri, adunări de binefacere ş.a. Una din case, adăpostind azi o instituţie de asistenţă socială, a cunoscut, la mijlocul sec. XIX, o strălucire deosebită.

30
/10
/16

Zonă seismică acceptată azi de toată lumea, Bucureştiul are o lungă istorie în spate, presărată de cutremure frecvente, distrugătoare şi peste putinţă de prevăzut. Prima consemnare documentară datează din 1681, în domnia lui Şerban Cantacuzino, cu precizarea că „n-au mai pomenit altădată nimenea”.

27
/10
/16

Fiecare epocă şi-a avut artera preferată de plimbare, pe jos, cu trăsura ori cu automobilul. Pe la 1800, bucureştenii se înghesuiau duminica la iarbă verde spre Dobroteasa sau Băneasa; la mijlocul sec. XIX, s-au îndreptat spre locul ajuns repede la modă: Şoseaua Kiselev.

Page 1 of 3123