„Sufletul meu se simte fericit în mijlocul înspăimântătorului zgomot al tunetului. Natura însăşi este imaginea zbuciumului puternic, ce-mi zguduie sufletul”, aşa obişnuia să spună dramaturgul norvegian marcat de geografia locului şi de mama sa.
Un articol de Monica Andrei|27 ianuarie 2016
Născut în 1828 în Skien, un târg de provincie “scăldat în superstiţii, răsunând de mugetul stăvilarilor şi de geamătul ferăstraielor” – aşa cum îl descria -, Henrik Ibsen a decedat la 22 mai 1906. De la mama sa împrumută caracterul taciturn, mimica severă, alimentându-şi tristeţea, din teribilism: „ am simţit nevoia ridicolă să fiu trist. Am dorit şi am importat, chiar, o durere mare, care să dea un înţeles vieţii mele”.
În 1851, ajutat de muzicianul Ole Bull, fondatorul teatrului de limbă norvegiană din Bergen, se angajează ca dramaturg al teatrului. Cinci ani a lucrat la decoruri, costume, a regizat în condiţii primitive, apoi a ajuns directorul artistic al instuţiei. Viaţa lui era scrisul. Îşi sacrifică timpul în favoarea operelor sale scrise în norvegiană: „Brand” şi „Peer Gynt”, “Raţa sălbatică”(1884), “Rosemersholm”(1886), “Hedda Gabler”(1890), “Constructorul Solness”(1892). Piesa „Stâlpii societăţii” l-a făcut remarcat în Europa Centrală, iar după publicarea piesei „ O casă de păpuşi” câştigă admiraţia societăţii de tip anglo-saxon. Succesul său pe plan mondial a fost asigurat.
În 1887 a primit titlul onorific de Doctor al Universităţii din Uppsala. De atunci, a început să poarte o redingotă neagră şi lungă, la care adăuga, ca accesoriu, un baston mare de nuc cu o măciulie de aur. Se simte important, acordă o oră îmbrăcatului zilnic, îşi lustruieşte singur cizmele. N-a fost niciodată considerat elegant, din cauza „aerului său de căpitan de vas”, pentru că avea nasul roşu, ars de soare.
În fiecare dimineaţă, se îmbrăca în redingotă, apoi se apuca de scris. Devine important, câştigă bani, îmbătrâneşte, are manii: adună medalii şi distincţii din pasiune, ţine banii într-un ciorap, notează într-un caiet achiziţiile, iar în alt registru cheltuielile. Participă la banchete, mai ales la Clubul Scandinav de la Roma, dar când bea, avea izbucniri verbale violente. Irascibilitatea sa îşi avea rădăcinile în anii în care a acumulat prea multe lipsuri. Bea în societate, pentru a-şi învinge timiditatea, iar la beţie capătă un tic. Repeta des: „Ce, ce, ce!”
După o logodnă de doi ani se căsătoreşte cu fiica decanului din Bergen, în 1858. O femeie urâtă, cu păr superb, care-i râdea în nas când era nervos. Ea îl sileşte zilnic să scrie, devenind forţa din spatele lui. Locuiau în apartamente separate în aceeaşi casă şi se vedeau doar la masă. Mariajul rezistă.
Inspirat de mişcarea feministă care l-a obsedat toată viaţa, scrie „O casă de păpuşi”. Feminismul este doctrina care preconizează extinderea rolului femeilor în societate, în tot ceea ce ţine de profesie, şanse, relevanţă socială, egalitatea între sexe. Are rădăcinile în mişcarea Revoluţiei Franceze. Conceptul de feminism vehiculat în epocă a cunoscut diferite interpretări concretizându-se în emanciparea femeilor sub aspect intelectual, moral, economic, social, politic sau instituţional, în şcoală, în familie, în viaţa civilă şi socială.
Nora trăieşte într-o casă, de tipul „colivie”, care o protejează şi o încarcerează într-o fadă viaţă de familie. Nu este o „păpuşă”, care şi-a mutat cuibul de la părinţi la soţ, e capabilă de sacrificiu, responsabilă şi independentă. Munceşte, copiază acte. Cere bani de la soţul său, nu pentru că este risipitoare, ci pentru a aduna banii pentru datoria despre care va afla buna sa prietenă Christine Linde (Andreea Tănase), care vine în vizită.
În recenta premieră de la Teatrul “Tony Bulandra” din Tîrgovişte, din sala Studio, regizorul Gelu Badea face un spectacol care nu surprinde prin ceva original, este o montare clasică a textului, dar nici nu plictiseşte. Este ajutat şi de rigurozitatea profesională a scenografului MC. Ranin care face costumele şi decorul.
Când intră în scenă, Nora (Antonia Ionescu Micu), frumoasa care ştie să se sacrifice pentru soţul său, aduce tabloul tatălui, fost general, mort de mult. Ea nu este numai “păpuşa” care a plecat de la tatăl ei la soţ prin căsătorie. Munceşte, copiază acte, luptă să fie liberă. Torvald este „stăpânul” şi Nora „sluga”. Salvarea ei constă în capacitatea ei de a se dedubla, de a juca roluri diferite, faţă de Torvald ( Lucian Pavel) sau Doctorul Rank (Corneliu Jipa).
Îşi idolatrizează soţul orgolios, îi salvează viaţa împrumutând bani pentru tratamentul lui, îndatorându-se fără ca el să ştie. Banii îi împrumută de la Nils Krogstadt (Marin Grigore), care o şantajează, iar taina împrumutului se spulberă, în momentul când soţul ei este numit director de bancă. Gestul ei de a pleca din casă, de a-şi părăsi copiii, la final, este justificat.
Frumoasa Antonia Ionescu Micu, în personajul Nora, rămâne centrul de atenţie al spectacolului. Lui Lucian Pavel în Torvald îi revine un rol generos, ispititor; se apropie de personaj şi uneori, chiar îl întâlneşte. Marin Grigore în Nils Krogstadt este sub combustia personajului. Corneliu Jipa în Doctorul Rank are un farmec aparte în rolul medicului îndrăgostit de Nora, care o iubeşte în taină şi îi mărturiseşte cu puţin timp înainte de moarte. Andreea Tănase în rolul Christine Linde e destul de fadă.
Confortul spectatorului în sala de spectacol, la teatru, începe din momentul în care se aşază în fotoliu. Conceput pentru sala “Studio” a teatrului, o sală intimă, unde spectatorul este mult prea aproape de actor, spectacolul merită văzut pentru montarea lui, care se plasează în zona “echilibrat”, „profesional”; chiar dacă scaunele din lemn sunt cam tari… povestea te cucereşte.
