În urmă cu 122 de ani, într-o zi de 30 iulie, se năştea, la Dorohoi, scriitorul, epigramistul, gurmandul, iubitorul de vinuri şi membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene,
Un articol de Petre Ivan|30 iulie 2016
“Păstorel” (Alexandru Osvald) Teodoreanu. Păstorel a fost primul băiat al avocatului Oswald Teodoreanu şi al profesoarei de pian la Conservator Sofia (Muzicescu) Teodoreanu, ceilalţi doi fraţi ai săi fiind prozator Ionel Teodoreanu („La Medeleni”) şi Laurenţiu Teodoreanu, mort pe frontul francez în 1918.
Din volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, aflăm provenienţa deloc întâmplătoare a pseudonimului său literar ales de scriitorul epigramist:
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Păstorel a moştenit jovialitatea, verva, dar şi dragostea pentru chefuri bine stropite cu
„lacrimi de struguri” de la tatăl său, Osvald Teodoreanu . Această ereditate pe linie paternă intră în rezonanţă perfectă cu cea de pe linie maternă. Bunicul matern a fost renumitul muzician Gavril Muzicescu. Darul muzical moştenit de la el l-a favorizat pe Păstorel nu numai să memoreze operele muzicale sau literare, ci şi să potrivească ritmul şi rimele epigramelor sale – adevărate modele de prozodie, cizelate cu artă de bijutier. – Elis Râpeanu, „Epigrama în literatura română”
În anul 1928 debutează editorial cu volumul „Hronicul Măscăriciului Vălătuc”, la Editura Cartea Românească, din Bucureşti.
Păstorel scrie şi publică, în anul 1931, când Nicolae Iorga era prim ministru al României, volumul „Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Nicolai, cu o scrisoare inedită de la Dante Aligheri”, opuscul care fiind refuzat de toate editurile din ţară, a fost imprimat mulţumită devotamentului unui grup de prieteni personali ai autorului.
În anul 1933 apare „Un porc de câine”, iar în anii 1934-1935 cele două volume din „Tămâie şi otravă”, o colecţie de panegirice şi pamflete care au fost retipărite în 1994.
Anul 1935 marchează şi apariţia cărţii „Bercu Leibovici”, reeditată în 1942, iar următorul an apariţia volumului „Vin şi apă” după ce, de gura doctorilor, Păstorel face o cură de ape minerale la Karlsbad.
Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu… viile!
Un juriu format din Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Cezar Petrescu şi Al. A. Philipide acordă lui Păstorel Premiul Naţional pentru proză în anul 1937.
Păstorel traduce „Peripeţiile bravului soldat Sveik” de Iaroslav Haşek şi „Taras Bulba” de N.V. Gogol, care vor fi publicate în anul 1956, precum şi „Istoria contemporană” de Anatole France şi „Nuvele” de Prosper Merimee, care vor apare abia după 15 martie 1964, când s-a produs decesul scriitorului, după ce timp de un deceniu a suferit, fiind chiar încarcerat, din cauza epigrameor sale acide la adresa regimului communist.
„Din Banat până la Iaşi,
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării“.
Aflat pe patul de moarte într-un spital de pe Şoseaua Viilor din Bucureşti, Păstorel a dictat o ultimă epigramă în care se autoironiza:
Spuneţi şi copiilor,
(Culmea ironiilor):
Am pus cap beţiilor
În Şoseaua Viilor!
Cel mai cunoscut roman al lui Păstorel este „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, pe care criticul literar George Călinescu îl compara cu „Gargantua și Pantagruel”.
Foto: Pastorel Teodoreanu – wikipedia
