IN MEMORIAM Pe 8 iunie se împlinesc şase ani de la moartea lui Adrian Pintea (1954-2007). Actorul s-a stins din viaţă la doar 52 de ani. Ziarul Metropolis vă prezintă un text inedit, semnat de Adrian Pintea în ianuarie 1988, în revista „Teatrul“.

Insula lui Prospero

de Adrian Pintea

„Ce se întâmplă atunci când, chemat să-ţi faci meseria, descoperi că ţi s-au «furat» toate uneltele de lucru, mai puţin una? Ca şi cum, ironic şi răutăcios, plătindu-ţi cu o neîndurătoare maliţie cine ştie ce infidelitate pe care o credeai uitată demult, maiestatea sa, Teatrul te pedepseşte, lăsându-te să te descurci singur în miezul pârjolitor al unei vrăji!

Scena dispare într-un fum roşcat, culoarea coşmarelor obişnuite când visezi că ai uitat pentru totdeauna textul piesei! În hăul căscat sub tine, tălpile învăţate cu siguranţa bătrână a scândurii îngheaţă, panicate. Hăul e acum abia locuit de un covor vechi, o mochetă fără gust, seacă şi cu desăvârşire surdă! Cortina e smulsă de vraja dezmăţată care hohoteşte cumplit, şi se topeşte, zdernţuită, în nori.

Adrian Pintea şi Clody Bertola în spectacolul „Pescăruşul“ – 1977

În cerul ucis abia vine să locuiască un bec banal care atârnă apatic. Şi el pare surd. Luminile scenei, miriadele sclipitoare, alungătoarele de fantome de regi şi de gânduri întortocheate de prinţi, scormonitoarele vesele ale cotloanelor aşternute cu praf orbitor, reflectoarele ameţitoare care topesc abisurile minţii, care fac spaimele lumii să îngenuncheze, distincte… s-au stins, veneţii mincinoase, şi au pierit într-o stranie clipă!

În locul lor, pe un perete bont şi surd şi acesta, desigur, o lamă de sticlă săracă pe care cineva a scris cu roşu de pompieri: TĂCERE!

Îţi scoţi haina de zi cu zi (vai, voi fracuri, armuri, veste de matadori şi mitre episcopale, coifuri şi veseli coturni!…) şi o aşezi pe spătarul scaunului din faţa unui pian ce pare şchiop, încercând să faci o umilă ordine în emoţii ca întotdeauna când te muţi cu chirie într-o nouă lume.

Şi ai rămâne pentru totdeauna astfel, vitreg şi covârşit de pedeapsa aceasta ciudată, departe de singura gară potrivită pentru sufletul tău însetat de călătorii, departe de scena teatrului iubită cu atâta speranţă grea, dacă nu s-ar petrece o minune, o iertare, o săvârşire de poveste, o răzbunare fără seamăn!

Şi iată-te, părăsitule, crezutule alungat dintre vise, cum vin la tine, făcându-şi semne prietenoase, întâi şoaptele, mângâindu-te, apoi primele rostiri care cresc, cuvintele zornăind în podoabe neasemuite şi scânteitoare, sunetele-veşminte, sunetele-paşi, cavalcadele, furtunile mărilor, uşile de safir şi oglindă deschizându-se, închizându-se cu foşniri celeste, clinchetele de pahare de argint şi râsurile zglobii care trezesc grădina în zori, plânsul şi şuieratul, cântecul trist şi zvonul pădurii în depărtările gândului, ruperile deznădăjduite ale ploii şi crivăţul ager, păsările pământului repetând în milioane de graiuri nepământene naşterea miraculoasă a cuvântului! Vocile!

Te ridici, fermecat şi vindecat de îndoială, pregătit de acum pentru un fel vrăjit de nesomn, surâzând glasurilor nevăzute şi întinzând larg braţele pentru a cuprinde darul fermecat care ţi se face! Întreaga insulă a lui Prospero e a ta! Toate vocile acestea sunt ale tale! Jocul cel nou începe aici, cu tine şi în tine colindă auzul stelelor! Minunile vocilor se caută, se întâlnesc şi se amână cu infinită graţie în eter!

Te apropii de microfonul din mijlocul odăii şi le chemi pe nume, aşteptând-o pe fiecare să îţi răspundă şi să te răpească de-acum. Aceasta este răsplata pe care ţi-o dă singura unealtă care ţi-a fost lăsată pentru munca de teatru: vocea.

Teatrul radiofonic.“

Text republicat cu acordul Institutului Naţional al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto: Teatrul Bulandra