TEXT INEDIT Adrian Pintea: „Insula lui Prospero este a ta!“
https://www.ziarulmetropolis.ro/text-inedit-adrian-pintea-insula-lui-prospero-este-a-ta/

IN MEMORIAM Pe 8 iunie se împlinesc şase ani de la moartea lui Adrian Pintea (1954-2007). Actorul s-a stins din viaţă la doar 52 de ani. Ziarul Metropolis vă prezintă un text inedit, semnat de Adrian Pintea în ianuarie 1988, în revista „Teatrul“.

Un articol de Ziarul Metropolis|6 iunie 2013

IN MEMORIAM Pe 8 iunie se împlinesc şase ani de la moartea lui Adrian Pintea (1954-2007). Actorul s-a stins din viaţă la doar 52 de ani. Ziarul Metropolis vă prezintă un text inedit, semnat de Adrian Pintea în ianuarie 1988, în revista „Teatrul“.

Insula lui Prospero

de Adrian Pintea

„Ce se întâmplă atunci când, chemat să-ţi faci meseria, descoperi că ţi s-au «furat» toate uneltele de lucru, mai puţin una? Ca şi cum, ironic şi răutăcios, plătindu-ţi cu o neîndurătoare maliţie cine ştie ce infidelitate pe care o credeai uitată demult, maiestatea sa, Teatrul te pedepseşte, lăsându-te să te descurci singur în miezul pârjolitor al unei vrăji!

Scena dispare într-un fum roşcat, culoarea coşmarelor obişnuite când visezi că ai uitat pentru totdeauna textul piesei! În hăul căscat sub tine, tălpile învăţate cu siguranţa bătrână a scândurii îngheaţă, panicate. Hăul e acum abia locuit de un covor vechi, o mochetă fără gust, seacă şi cu desăvârşire surdă! Cortina e smulsă de vraja dezmăţată care hohoteşte cumplit, şi se topeşte, zdernţuită, în nori.

Adrian Pintea şi Clody Bertola în spectacolul „Pescăruşul“ – 1977

În cerul ucis abia vine să locuiască un bec banal care atârnă apatic. Şi el pare surd. Luminile scenei, miriadele sclipitoare, alungătoarele de fantome de regi şi de gânduri întortocheate de prinţi, scormonitoarele vesele ale cotloanelor aşternute cu praf orbitor, reflectoarele ameţitoare care topesc abisurile minţii, care fac spaimele lumii să îngenuncheze, distincte… s-au stins, veneţii mincinoase, şi au pierit într-o stranie clipă!

În locul lor, pe un perete bont şi surd şi acesta, desigur, o lamă de sticlă săracă pe care cineva a scris cu roşu de pompieri: TĂCERE!

Îţi scoţi haina de zi cu zi (vai, voi fracuri, armuri, veste de matadori şi mitre episcopale, coifuri şi veseli coturni!…) şi o aşezi pe spătarul scaunului din faţa unui pian ce pare şchiop, încercând să faci o umilă ordine în emoţii ca întotdeauna când te muţi cu chirie într-o nouă lume.

Şi ai rămâne pentru totdeauna astfel, vitreg şi covârşit de pedeapsa aceasta ciudată, departe de singura gară potrivită pentru sufletul tău însetat de călătorii, departe de scena teatrului iubită cu atâta speranţă grea, dacă nu s-ar petrece o minune, o iertare, o săvârşire de poveste, o răzbunare fără seamăn!

Şi iată-te, părăsitule, crezutule alungat dintre vise, cum vin la tine, făcându-şi semne prietenoase, întâi şoaptele, mângâindu-te, apoi primele rostiri care cresc, cuvintele zornăind în podoabe neasemuite şi scânteitoare, sunetele-veşminte, sunetele-paşi, cavalcadele, furtunile mărilor, uşile de safir şi oglindă deschizându-se, închizându-se cu foşniri celeste, clinchetele de pahare de argint şi râsurile zglobii care trezesc grădina în zori, plânsul şi şuieratul, cântecul trist şi zvonul pădurii în depărtările gândului, ruperile deznădăjduite ale ploii şi crivăţul ager, păsările pământului repetând în milioane de graiuri nepământene naşterea miraculoasă a cuvântului! Vocile!

Te ridici, fermecat şi vindecat de îndoială, pregătit de acum pentru un fel vrăjit de nesomn, surâzând glasurilor nevăzute şi întinzând larg braţele pentru a cuprinde darul fermecat care ţi se face! Întreaga insulă a lui Prospero e a ta! Toate vocile acestea sunt ale tale! Jocul cel nou începe aici, cu tine şi în tine colindă auzul stelelor! Minunile vocilor se caută, se întâlnesc şi se amână cu infinită graţie în eter!

Te apropii de microfonul din mijlocul odăii şi le chemi pe nume, aşteptând-o pe fiecare să îţi răspundă şi să te răpească de-acum. Aceasta este răsplata pe care ţi-o dă singura unealtă care ţi-a fost lăsată pentru munca de teatru: vocea.

Teatrul radiofonic.“

Text republicat cu acordul Institutului Naţional al Patrimoniului, deţinătorul site-ului www.cimec.ro, care conţine arhiva electronică a revistei „Teatrul“.

Foto: Teatrul Bulandra

24
/06
/14

În cadrul serialului „Iubiri care au făcut istorie”, Ziarul Metropolis vă prezintă poveștile de dragoste ale Reginei Maria (1875-1938), despre care se spunea că e una dintre cele mai frumoase și mai senzuale femei din Europa.

22
/06
/14

MARI FILME ROMÂNEȘTI UITATE. Debut în regie al directorului de imagine Nicolae Mărgineanu, „Un om în loden” (1979) este un mai mult decât onorabil film polițist, vizionabil și astăzi, în pofida a două mari ghiulele propagandistice care îl trag în jos.

08
/06
/14

A fost idolul masculin al oricărei femei. Era un amestec de straniu, de gesturi elegante. Avea magnetism, dar şi un dram de mister. Pe scenă, a fost un neuitat Romeo marcat de maladia marilor orgolii, un Hamlet romantic, apoi un Oedipe salvat de intensitatea liniştii tragice. Actorul Adrian Pintea ar fi împlinit anul acesta 60 de ani.

03
/06
/14

În perioada în care a jucat, Nineta Gusti (4/27 noiembrie 1913, Iași - d. 4 iunie 2002, Crevedia) a prins momentul de întâlnire a trei generaţii de actori glorioşi care au scris istoria teatrului românesc prin personajele lor. Succesul n-a vrăjit-o, actoria n-a fost o obsesie, iar retragerea n-a devenit o dramă. A bucurat multă lume cu hazul ei unic.

26
/05
/14

Jean Constantin n-a urmat o şcoală de actorie. Dar, exploatând comicul de situaţie cultivat în şcoala cupletului revuistic, apelând la umorul verbal și la efectele unei dicţii particulare, artistul a avut succes. La 83 de ani, când a murit, avea o popularitate uriaşă, ce-l menţinea pe „creasta valului”.

24
/05
/14

Ultima dorință a lui Constantin I. Nottara a fost ca lumea să nu-l uite. Marele actor a jucat timp de 60 de ani, 800 de roluri, și a trăit într-o casă construită din banii strânși de colegii de la Teatrul Național. Locuința, devenită apoi muzeu memorial, riscă să fie vândută.

09
/05
/14

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.