„The BFG”. Spielberg magicianul - Ziarul Metropolis

CRONICĂ DE FILM „The BFG”, realizat după cartea cu acelaşi titlu a scriitorului Roald Dahl, este un fantasy înduioşător şi amuzant în care recunoscuta măiestrie de povestitor în imagini a lui Steven Spielberg este dublată de o inspirată folosire a 3D-ului, pus în valoare de o regie discretă şi eficientă.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 septembrie 2016

Una dintre mizele estetice ale cinematografiei ultimilor ani este incontestabil încercarea de folosire cât mai creativă a 3D-ului. Utilizarea acestei tehnici devine tot mai răspândită printre blockbusterele de la Hollywood. Unul din motive îl reprezintă dorinţa producătorilor de a se lupta cu pirateria, oferind astfel la multiplex o experienţă vizuală şi auditivă pe care nici cele mai avansate sisteme „home video” nu o pot propune încă la aceeaşi intensitate.

Sunt însă destule cazuri în care se simte că 3D-ul este inutil sau nefolosit la potenţial maxim. Şi sunt filme în care 3D-ul se dovedeşte justificat (ce ar fi fost „Gravity”, de Alfonso Cuarón, fără 3D?).

Însă cred că adevărata schimbare ar putea veni abia de acum. Mai exact, din momentul în care mari autori vor începe să folosească tot mai insistent 3D-ul. Şi cu siguranţă o vor face mai puţin din raţiuni comerciale (spre deosebire de regizorii filmelor de mare public), şi mai mult în scopuri artistice, de inovare a limbajului cinematografic sau cel puţin de chestionare a acestuia.

Dar este la fel de plauzibil ca 3D-ul să îşi piardă din atractivitate în câţiva ani, şi atunci fie se va reveni la modelul tradiţional de realizare şi proiecţie a filmelor (care nu se va schimba totuşi radical şi nici atât de repede în cazul filmelor de artă), fie se va trece la o altă formă, mai dezvoltată tehnic (recent, la Festivalul de la Veneţia, a fost proiectat un fragment dintr-un lungmetraj filmat în 360 grade, „Jesus VR – The Story of Christ”, a cărui vizionare a fost asociată imersiunii într-o realitate virtuală prin intermediul unor ochelari speciali).

Unii regizori consacraţi din SUA nu doar că refuză 3D-ul, dar resping chiar şi filmarea pe digital, preferând în continuare pelicula. Sunt notorii poziţiile în această direcţie ale unor cineaşti precum Christopher Nolan sau Quentin Tarantino. Însă tot mai mulţi regizori de renume încep să îl folosească, iar printre ei se numără chiar şi autori de filme de artă. Jean-Luc Godard a explorat postmodern posibilităţile oferite de 3D în „Adieu au langage” (2014), iar neconvenţionalul Gaspar Noé l-a folosit în „Love” (2015), o dramă erotică nu lipsită de referinţe ironice.

Sunt şi clasici ai cinematografiei mainstream sau de gen care apelează la 3D. Au făcut-o, de pildă, Ang Lee, în „Life of Pi” (2012), Martin Scorsese, în „Hugo” (2011), George Miller, în „Mad Max: Fury Road” (2015), sau Robert Zemeckis, în „The Walk” (2015).

Iar acum o face, nu pentru prima dată, şi Steven Spielberg, în „The BFG” („Marele Uriaş Prietenos”), adaptare a celebrei cărţi pentru copii a lui Roald Dahl.

Este un film cu o structură narativă dezarmant de simplă – fapt care îl plasează din start în poziţie polemică faţă de restul avalanşei de poveşti hollywoodiene ramificate, cu întorsături de situaţii şi piste false cât mai numeroase.

Un alt aspect în răspăr este însăşi regia. Una care nu pune accent pe un ritm foarte alert, pe o frenezie a derulării imaginilor şi a exhibării efectelor speciale sau pe o acţiune cât mai dinamică. Spielberg e interesat în schimb de crearea atentă a unui suspans clasic şi de revelarea treptată a unui mister pe care o astfel de naraţiune cu schemă de basm îl conţine din plin.

De aici şi mirarea candidă a fetiţei Sophie (Ruby Barnhill) în faţa noului ei prieten uriaş (Mark Rylance), culegător de vise, şi a universului îndepărtat al acestuia. O mirare ca în faţa a ceva monumental, nemaivăzut, sugerată prin celebrele prim-planuri cu ochii larg deschişi, vii, curioşi – aşa-numita „The Spielberg Gaze”, exemplificată de criticul Kevin B. Lee într-o celebră cronică video de acum câţiva ani.

Însă cel mai stimulativ este felul în care Spielberg foloseşte 3D-ul, într-atât de eficient încât devine aproape imperceptibil. Senzaţia este că o astfel de poveste în care un copil ajunge într-un tărâm al uriaşilor (între care există de asemenea diferenţe de dimensiune) este cel mai bine pusă în valoare de tehnica 3D.

Spielberg construieşte mizanscena pornind de la raporturile fizice spectaculoase şi ofertante vizual între fetiţă şi prietenul său uriaş, precum şi între uriaşii înşişi. Prin 3D se creează astfel un spaţiu cinematografic special, aproape mitic, în care cel mai fascinant este jocul de proporţii între personaje, obiecte şi geografiile celor două lumi opuse.