CRONICĂ DE FILM Nominalizat la Oscar şi disponibil pe Netflix, „The Edge of Democracy” (2019), de Petra Costa, este un documentar politic despre Brazilia ultimilor ani. Filmul urmăreşte preşedinţiile Lula da Silva şi Dilma Rousseff, scandalurile de corupţie şi mişcările de stradă şi venirea la putere a extremistului de dreapta Jair Bolsonaro.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 aprilie 2020
De mai mulți ani, Brazilia este în atenția presei internaționale. A fost mai întâi dublul mandat (2003-2010) al președintelui progresist de stânga Lula da Silva, fost lider de sindicat celebru.
A urmat alegerea la șefia statului a protejatei sale din Partidul Muncitorilor, Dilma Rousseff, fostă luptătoare de gherilă marxistă, închisă la începutul anilor `70 în timpul dictaturii militare.
În august 2016, în al doilea mandat, ea a fost demisă din funcţie de legislativ, în mijlocul unor răfuieli politice şi într-o perioadă în care Brazilia era zguduită de scandalul uriaş de corupţie legat de gigantul petrolier Petrobras şi de o amplă serie de anchete şi acţiuni în justiţie, încă în desfăşurare, care vizează numeroşi politicieni de vârf şi oameni de afaceri.
În 2018, inclusiv Lula da Silva a fost condamnat la închisoare, într-un proces pe care l-a denunţat ca fiind o răzbunare politică şi o făcătură, mai ales că îşi anunţase candidatura din nou la preşedinţie.
După un mandat interimar de doi ani şi jumătate al conservatorului Michel Temer, la 1 ianuarie 2019 funcţia de preşedinte e preluată, în urma alegerilor, de populistul Jair Bolsonaro, un fost ofiţer militar cu viziuni extremiste care, prin declaraţiile şi gesturile sale controversate, e mereu în vizorul presei internaţionale.
Acesta e contextul politic mai larg pe care „The Edge of Democracy” încearcă să îl explice, aparent în special pentru un public străin, mai puţin familiarizat cu realităţile incontestabil mai complexe ale societăţii braziliene.
Însă regizoarea Petra Costa, care este la al treilea său lungmetraj documentar, nu se opreşte la ceea ce au reflectat deja mass-media.
Ea propune o naraţiune în care, pentru a înţelege prăbuşirea prin care trece Brazilia în prezent şi riscul iminent de a reveni la autoritarism, merge şi în trecut. Istoria familiei sale a fost influenţată sau s-a intersectat cu istoria recentă a ţării: bunicul său a ridicat o companie de construcţii care a înflorit în timpul dictaturii militare, în timp ce părinţii săi au avut în tinereţe viziuni de stânga şi au luptat în stradă pentru ca Brazilia să ajungă la democraţie la mijlocul anilor `80, mama sa fiind încarcerată la fel ca prima femeie preşedinte. Însăşi existenţa regizoarei (născută în 1983) se suprapune cu perioada în care Brazilia a funcţionat ca o democraţie.
În plus, în afara imaginilor adunate din diferite surse şi incluse într-o structură de montaj extrem de elaborată, care reuşeşte să acopere un interval mare de timp, Petra Costa a fost de multe ori cu camera de filmat alături de Lula da Silva şi Dilma Rousseff, în momente esenţiale ale parcursului lor recent.
În acest sens, probabil cea mai puternică scenă este cea în care Lula de Silva, un lider foarte popular, este arestat pentru a fi dus la închisoare: numeroşii săi susţinători blochează pur şi simplu în număr mare toate ieşirile din clădirea sindicatului în care şi-a petrecut cele 24 de ore de după somaţia justiţiei de a se preda, aşa că el este scos în cele din urmă printr-o parcare subterană, cu maşini blindate atacate violent de oameni la ieşirea în stradă.
Cei doi politicieni devin protagoniştii, personajele pozitive ale filmului, fiind văzuţi ca lideri carismatici şi iubiţi (mai mult el decât ea), cu idei progresiste şi cu grijă faţă de săracii ţării – mai multe secvenţe îl arată pe Lula da Silva în mijlocul unor mulţimi entuziaste care îl poartă pe braţe sau printre cei mai nevoiaşi dintre brazilieni, cu adevărat recunoscători pentru reformele introduse de istoricul preşedinte.
Mai mult, filmul accentuează prin montaj, dar şi prin comentariul din off al regizoarei constrastul dintre deschiderea, umanitatea şi naturaleţea celor doi, prezentaţi ca oameni simpli, din popor, şi intenţiile ascunse, cameleonismul sau exotismul suspect ale opozanţilor. Într-o secvenţă, deputata care s-a ocupat de investigaţia din parlament pentru demiterea Dilmei Rousseff este arătată în timpul unei pledoarii înflăcărate care aproape o transformă într-o caricatură. În alte scene, politicienii importanţi din opoziţie, inclusiv preşedintele interimar Michel Temer, sunt portretizaţi subtil aproape ca membrii unei grupări mafiote, cu chipurile lor impasibile şi privirea sticloasă care par să ascundă o înclinaţie firească spre rău.
Însă Petra Costa ştie că realitatea ţării sale nu este atât de simplă, în alb şi negru: chiar dacă băieţii răi sunt răi până la capăt şi ajung să împingă în faţă un personaj periculos ca Jair Bolsonaro, nici Lula da Silva şi Dilma Rousseff nu sunt fără de pată. Şi asta deşi, în esenţă, sunt văzuţi ca victime ale unui sistem răzbunător care foloseşte presa, parlamentul şi mai ales justiţia pentru a-i îndepărta de la putere, însă fără ca filmul să poată reda toate detaliile răsunătoarelor scandaluri de corupţie care au cuprins întreaga clasa politică braziliană (în faţa justiţiei au ajuns şi politicieni conservatori, lucru menţionat mai degrabă în trecere).
Cel mai mare reproş pe care filmul îl scoate în faţă la adresa celor doi vizează diversele compromisuri pe care le-au făcut, din oportunism sau calcul politic, cu opoziţia conservatoare, precum şi cedările, vizibile sau ascunse, în faţa intereselor marilor familii de afacerişti care, aşa cum o arată filmul şi o spune însuşi Lula da Silva la un moment dat, controlează mass-media şi sistemul industrial, economic şi financiar din Brazilia.
Iar prin felul în care este ştirbită imaginea lor perfectă, miza filmului creşte, iar cercul de semnificaţii se măreşte, pentru că Petra Costa merge direct la esenţă şi lansează o idee tulburătoare: Democraţia din Brazilia, construită cu greu în ultimii 30 de ani, s-ar putea să fie de fapt sub controlul marelui capital, cel care decide câtă libertate au liderii din cele două tabere principale ale spectrului politic, la ale căror campanii electorale contribuie din plin.
Prin numeroasele scene cu manifestaţiile de stradă ale ambelor tabere, legate prin acelaşi montaj ambiţios cu situaţii similare din trecut, pentru a sugera o constantă a ultimelor decenii, filmul reflectă în acelaşi timp diviziunile profunde între cetăţenii brazilieni, alimentate de politicieni.
În fond, pare să transmită filmul, modernitatea este o permanentă luptă, cu mici paşi înainte şi declinuri periculoase, în aspiraţia spre progres şi democraţie, câştiguri niciodată adjudecate definitiv. Din lecţia braziliană toată lumea are de învăţat.
