„The Post”. Principii
https://www.ziarulmetropolis.ro/the-post-principii/

CRONICĂ DE FILM „The Post”, al marelui cineast american Steven Spielberg, este o demonstraţie splendidă de regie – nu este la îndemâna oricui să facă un film plin de suspans, de tensiune şi chiar de acţiune doar din confruntări de idei şi de principii.

Un articol de Ionuţ Mareş|23 februarie 2018

Un lucru bine știut, dar care merită mereu repetat: Steven Spielberg este un extraordinar povestitor prin imagini, iar fiecare film al său este un exemplu de manipulare nobilă prin cinema sau, mai corect, de seducție a unui public cât mai larg prin trucuri iscusite de regie, pe alocuri inovatoare, care l-au transformat încă de la început nu doar într-un meșteșugar recunoscut, ci mai ales într-un autor cu drepturi depline.

Bazat pe un scenariu scris de tânăra debutantă Liz Hannah și de Josh Singer (co-autor al scenariului și de la „Spotlight”, celebrul film de acum trei ani tot despre presă și recompensat cu Oscar), „The Post” arată că dialogurile abundente și în cuvinte mari despre teme grele ca libertatea presei, interes public, valori democratice, datorie morală, conștiință sau compromis pot fi credibile și captivante, oricât de idealiste ar părea (se știe, de altfel, că Steven Spielberg a fost mereu un idealist, după cum reamintește și criticul Florence Maillard în deschiderea unei cronici laudative din „Cahiers du Cinema”).

Și asta pentru că sunt susținute de o regie subtilă, niciodată intimidantă sau manieristă, care preface abstractul în concret doar pentru a-i revela mai bine semnificațiile, iar confruntările de principii, în secvențe cinematografice în care mizanscena, dublată de unghiurile și mișcările unei camere de filmat de un dinamism permanent, de montaj și de muzică, dă viață și amplifică încărcătura emoțională a mizelor narative puse în joc.

Aducând în atenție povestea lui Kay Graham (Meryl Streep), fosta proprietară curajoasă a The Washington Post, și a lui Ben Bradlee (Tom Hanks), redactorul-șef al celebrului cotidian, filmul dramatizează un moment specific. Mai exact, extrem de dificila decizie de a publica, la începutul anilor `70, înainte de scandalul Watergate, fragmente scandaloase dintr-un raport oficial secret, cunoscut sub numele de Pentagon Papers, despre cum diferitele administrații americane au mințit opinia publică în legătură cu intervenția SUA din Vietnam de-a lungul anilor.

Scenariștii și Spielberg fac din acest episod unul de care pare să depindă însăși sănătatea democratică și viitorul Americii. Pentru a da credibilitate și consistență unei astfel de opțiuni dramaturgice, filmul este construit, printr-un clasic montaj alternativ, pe două planuri care se intersectează uneori, dar care abia înspre final se contopesc, în câteva secvențe memorabile care demonstrează încă o dată geniul lui Spielberg de a se juca cu așteptările spectatorilor și de a crea suspans, întârziind deznodământul.

Pe de o parte, este traseul personajului Kay, prinsă între o dublă datorie morală – de a-și ține în viață afacerea și de a-și apăra în același timp jurnaliștii angajați și, implicit, interesul public -, dar și între dorința de a se impune într-o lume dominată de bărbați (o dominație fermecător pusă în scenă de Spielberg în câteva secvențe) și dificultatea întreținerii relațiilor vechi de prietenie cu oficiali criticați de ziarul său (în special secretarul apărării, Robert McNamara).

Pe de altă parte, este redactorul-șef, nevoit la rândul său să apere cu orice preț independența editorială și misiunea presei și să negocieze permanent cu șefa sa, într-o legătură de respect reciproc, riscurile pe care și le poate asuma sau nu The Washington Post.

Este admirabil cum fiecare personaj, de la cele centrale la cele secundare sau episodice (mai puțin președintele Nixon, satirizat), este arătat ca având propriile îndoieli, dubii și temeri, partea sa de adevăr (tulburări interioare sugerate prin consacratele prim-planuri pe chipuri și mai ales pe priviri). Iar spectatorul este atras, fără puterea de a se împotrivi, în această tensiune colosală (străbătută și de un ușor comic, pentru a o face mai atractivă), în această dezbatere cu atât mai captivantă cu cât atinge cele mai elementare dar și cele mai înalte idei și cu atât mai relevantă cu cât trăim în epoca fake news a lui Donald Trump și a relativizării adevărului.

„The Post” este distribuit în România de Vertical Entertainment și a intrat în cinematografe la 23 februarie.

19
/12
/22

Bucurie, linişte în suflet, pace, colinde, daruri şi oameni dragi. Mai presus de toate, oameni dragi. Astfel ne dorim cu toţii să întâmpinăm Naşterea Domnului. Cel mai frumos Crăciun e întotdeauna petrecut împreună, în atmosfera caldă de acasă. De acest Crăciun, TVR 1 ne arată că şi cei mai Izolaţi în România au Oameni alături în zi de sărbătoare; că putem fi „diferiţi şi totuşi asumaţi întru Hristos" – ortodocşi şi catolici, în Bucuria credinţei; că generaţii diferite de artişti trăiesc, O dată-n viaţă, emoţia unor întâlniri inedite.

14
/12
/22

O carte fundamentală de teorie a filmului, "Ce este cinematograful?", de André Bazin, a apărut în sfârşit integral în limba română, într-un parteneriat între editurile Polirom şi UNATC Press şi sub coordonarea criticului şi profesorului Andrei Gorzo. O lectură obligatorie.

29
/11
/22

Cinematografia română se pregăteşte să celebreze în 2023 o sută de ani de la naşterea lui Ion Popescu Gopo, printr-o serie de retrospective cu filmele celebrului cineast, prin expoziţii cu desenele şi afişele operelor sale şi prin lansări de carte.

28
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Sunt mari cineaşti la ale căror filme te uiţi pentru a vedea cu ce vin nou şi cum se reinventează (sau dacă reuşesc asta). Şi sunt mari cineaşti care nu mai au nimic de demonstrat şi pe ale căror noi filme le cauţi pentru a regăsi un stil şi un univers artistic care îţi sunt familiare şi în care ştii că te vei simţi confortabil.

15
/11
/22

Ambasada Republicii Cuba în România și Institutul Cervantes din București organizează „Zilele culturii cubaneze la București”, în perioada 21-25 noiembrie.

09
/11
/22

CRONICĂ DE FILM Cineastul suedez Ruben Östlund a râs dintotdeauna de ridicolul şi prostia oamenilor, pornind de la compatrioţii săi şi mai ales de la cei din clasele de sus. În “Triangle of Sadness” (2022), filmul care i-a adus în acest an un al doilea Palme d`Or la Cannes, satira e împinsă la extrem.