NOUA GENERAŢIE DE ARTIŞTI Alina Șerban (27 de ani), cunoscută publicului românesc pentru one-woman-show-ul „Declar pe propria răspundere“, vorbeşte despre greutăţile pe care le cunoaşte în Anglia un artist din România.
Un articol de Andrei Crăciun|9 martie 2015
Ziarul Metropolis a inițiat o nouă campanie editorială: „100 de tineri artişti pentru 100 de ani de România“. Este un pariu pe care îl facem, prezentându-vă, într-o serie de interviuri, 100 de nume care îşi vor pune amprenta în viaţa culturală a României pe termen mediu şi lung. Pe 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire de la 1918. Cum ne pregătim, însă, pentru următoarea sută de ani?
Alina Şerban a absolvit UNATC-ul, a fost bursieră la New York, a făcut apoi un master la The Royal Academy of Dramatic Art (RADA), la Londra (a fost declarată studenta româncă a anului 2012 în Marea Britanie!).
Actriţa-dramaturg a rămas în Regatul Unit şi încearcă să-şi facă un nume pe plan internaţional. A scris deja o piesă („Home”), în care a şi jucat, şi care a făcut săli pline. E abia începutul.
Alina Şerban e romă, e din mahalaua Teilor (Bucureşti) şi nu are a se ruşina cu acest detaliu din biografia ei spectaculoasă.
Alina, ce planuri ai pentru viitorul imediat?
Să mă întorc la Londra, să mă duc la muncă (n.m. – în afara, teatrului şi a filmului, Alina Şerban îşi câştigă existenţa muncind pentru un serviciu social oferit de clubul englez de fotbal Tottenham Hotspur).
De cât timp eşti în ţară?
Dinainte de sărbători (n.m. – interviul a avut loc pe 6 ianuarie 2015).
Ai avut ceva concediu!
Eu de câte ori vreau pot să plec, nu e programul foarte strict.
E ca o colaborare?
Da, dacă nu vreau să lucrez, nu lucrez. Nu sunt angajată cu contract fix.
Ai şi un alt job sau îţi ajunge ăsta?
Mă gândesc să mai colaborez cu un ONG care ajută oamenii să se oprească din fumat.
Tu ai fost vreodată fumătoare?
Nu. Dacă reuşesc să am patru zile de muncă stabile, restul de trei pot să fac teatru şi ce îmi place mie. Cam aşa am gândit-o şi cam aşa am rezistat până acum. Acum am şi permis de muncă, am şi o agentă, ar trebui să fie mult mai uşor decât până acum. Încerc să nu aplic pentru multe job-uri pentru ca după aia să fiu nevoită să mă retrag. Îmi place, totuşi, să am multe planuri: A, B, C, D.
Cu piesa pe care ai scris-o şi ai pus-o în Anglia (n.m. – piesa “Home”, în care Alina Şerban joacă alături de alţi patru actori) n-aţi făcut niciun ban?
Au fost câştigurile atunci pe loc, onorariile artiştilor, atât.
Se poate trăi din asta?
Depinde la ce nivel eşti. Sper să ajung cât mai curând să mă întreţin numai din teatru şi film.
În film ai avut roluri până acum?
Da, în Anglia. A fost acum ceva ani un film cu Ana-Maria Marinca, o mini-serie de cinci episoade pentru televiziune. Eu jucam o fată din Afganistan – Nadir. A fost un vis job-ul ăla, a fost cel mai tare job pe care l-am avut deodată. Asta era! Chiar să faci ce trebuie.
Ana-Maria Marinca e bine acum, nu?
Da, acum a jucat în “Fury”, cu Brad Pitt.
Alina Şerban e inspirată de Ana-Maria Marinca
A reuşit la cel mai înalt nivel, carevasăzică.
Da, ea pe mine mă inspiră. Dacă reuşesc să fac mai mulţi bani, voi face nişte cursuri de reducere a accentului, nu ca să mă schimb radical, dar la un moment dat să nu mai fii sigur de unde sunt sau ceva. Pe mine mă inspiră foarte tare povestea ei de succes. Îmi dau seama că dacă ea a putut, trebuie să pot şi eu! Nimic nu e imposibil, ştii?
Dar n-aţi plecat de la acelaşi nivel.
Categoric, dar ideea e că e mult de muncă, sunt multe de făcut.
Planul ar fi să trăieşti deocamdată parţial din teatru şi film, după care total.
Se câştigă mai bine din film. M-a rugat un tip să-i regizez un scurtmetraj. Job-ul ăsta va fi plătit. E un lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată, dar el a văzut piesa mea, „Home”, şi a insistat până am acceptat.
„Copiii romi nu pornesc niciodată cu aceleaşi şanse.”
Alina Şerban, actriţă romă stabilită la Londra
Cât de scurt e scurtmetrajul?
Prima dată a aplicat pentru o finanţare pentru un lungmetraj, dar începem cu scurtul. Cinşpe minute maxim.
Cât de greu poate să fie?
Voi vedea şi îţi spun.
Şi joci în el?
Nu. Era prea mult.
Te-ai obişnuit cu capricioasa climă londoneză?
Nu.
Îţi place la mare, la soare ţie!
Da, eu sunt animatoare de soare.
Alina Şerban a fost la un pas să prindă un job în Mauritius
Când eşti născută?
În octombrie, dar mama mi-a zis că era o zi foarte călduroasă. Nu ştiu dacă are vreo legătură. Dar sunt o mare iubitoare de soare.
N-ai parte de el. De ce n-ai plecat şi tu în Guinea-Bissau sau ceva?
De ce nu? Poate o să plec. Era să prind un job în Mauritius, dar nu ne-am înţeles în nişte chestii elementare din contract. Şi am zis “pas”.
E bine că îţi mai permiţi să refuzi job-uri.
Nu ştiu neapărat dacă îmi permit, dar chiar nu ne înţelegeam la lucruri “basic”. Măcar sunt în acord mereu cu cine sunt eu, de fapt. Eu n-am reuşit să trăiesc numai din proiecte artistice, nici nu ştiu dacă o să pot face vreodată lucruri care nu îmi plac în artă. Nu e uşor când vrei să-ţi produci ideile, când nu te laşi până nu le vezi puse în practică.
Erai o excepţie printre colegii tăi – şi aici, şi acolo?
Acum, de curând, au început oamenii să îşi scrie singuri piesele. La noi în şcoală, la UNATC, domnul Radu Gabriel ne invita mereu să avem încredere în textele noastre, să le punem, dar mai erau şi alţi profi care nici nu voiau să audă de aşa ceva. Când le propuneam câteun monolog din piesa mea… Ma-mă! Eu mă tot gândeam de pe atunci să scriu.
Îţi ajunge câtă şcoală ai făcut sau mai vrei?
Niciodată nu poţi să zici că, gata, ştii.
Alina Şerban vrea să facă şi un doctorat
Dar într-un cadru formal? La asta mă refer?
Formal, da. Mi-ar plăcea să fac şi un doctorat, dar nu chiar acum. Poate peste vreo doi ani, aşa. Mi-ar plăcea să am timp suficient să citesc şi să experimentez chestii. Deocamdată, experimentează viaţa pe mine.
Îţi place viaţa, Alina Şerban?
Da! Şi sunt bucuroasă de fiecare dată când mi se mai dă o zi, şi încă o zi, şi încă o zi…
Cu sănătatea cum stai? Eşti bine?
Da, sunt recunoscătoare pentru ce am. Sunt un om fericit.
Acum, dar n-ai fost mereu aşa.
Nu, n-am fost, dar toate semnele pe care le am, toate cicatricile sunt cele care m-au făcut.
Ca la Hollywood?
Ce Hollywood, domnule? Ca în cartierul Tei!
Ca într-un film de cinema!
Asta e viaţa, ce să mai? Dacă nu treceam prin tot ce am trecut, nu ajungeam aici, dacă nu treceam în Anglia prin perioada în care nu am avut permis de muncă, n-aş fi ajuns niciodată să scriu “Home”.
Şi nici să apreciezi ce ai acum.
Clar, clar! Sunt un pic încordată, dar fericită.
De ce eşti încordată? Relaxează-te.
Nu prea merge. Pentru că dacă viaţa ar fi ca o cursă, noi nu pornim din acelaşi punct…
Normal, n-ai plecat din pole-position.
Da, iar eu ca să ajung în aceeaşi bancă cu colegii mei de la RADA… A fost un pic mai lung drumul meu. M-am încordat. Ăsta e adevărul, din păcate.
