Brazilia nu e la Euro. Ar fi meritat, la cât de prost a jucat zilele astea la Copa América (tocmai ce a pierdut la Peru, shuperu peru peru peru, fiind eliminată încă din grupe). Ar fi fost şi-n ton, şi-n semiton cu ce se întâmplă zilele acestea în Franţa, unde 24 de formaţii (enooooooooorm de multe!) expun pragmatism rudimentar, malaxează frustrări şi din când în când oferă şi ceva fotbal.
Un articol de Cinesseur|12 iulie 2016
Brazilia nu e la Euro, dar timpul nu-i pierdut. Poate peste 4 ani, deşi elementul-surpriză al următoarei ediţii, una aniversară, e formula de organizare (meciurile vor fi găzduite de mai multe ţări, inclusiv România). Sau, de ce nu?, peste 8.
Până atunci, UEFA poate privi mai atent la colegii de la Eurovision şi, pe lângă inflaţia de mediocritate, ar putea adopta şi moda invitaţilor de pe alte continente. Care vor participa doar de plăcere, fără drept de palmares (articol de regulament: dacă oaspeţii extracontinentali se califică în finală şi înving, campioni europeni vor fi declaraţi învinşii). În acest mod vor fi evitate surprizele de tip Australia, aproape-aproape să câştige recentul 
Eurovision dacă nu începeau sforăriile când au văzut păpuşarii că se îngroaşă gluma.
Aşadar, Brazilia nu e la Euro, însă mi-am adus aminte de ea privind hârjoana cu accente de cotonogeală dintre Irlanda şi Suedia, echipe care au fost mai degrabă campaniarde, adică mai de la ţară, de unde şi deprinderile de a intra cu barda la adversar, decât şampaniarde, adică spectaculoase şi rafinate. E limpede deci că nu fotbalul practicat de cele două combatante, unul ce a adus în multe momente cu un trist balet al surzilor, mi-a amintit de selecţionata auriverde, ci culoarea echipamentului. Verde la airişi (aşa le zic eu irlandezilor), galben-grâu copt la suedezi. O Brazilie scindată cromatic, cum ar veni, evoluând împotriva ei înşişi ca un Uroborus post-postmodern.
Asta pe teren. Căci tribunele, văzute de de departe şi în perspectivă, păreau lanuri miniaturale de porumb şi de floarea soarelui. Iar acolo unde suporterii stăteau amestecaţi, pâlcuri-pâlcuri, fără a-şi căra pumni, picioare şi sticle-n ţeste precum sălbaticii briţi şi ruşi, imaginea era de-a dreptul bucolică asemeni celei pe care o priviţi acum. E dintr-un film ce nu are de-a face cu cele două ţări, aşa cum nici reprezentaţia lor nu a avut prea multe în comun cu o competiţie care pe vremuri aduna numai spuma.
Jackie Charlton
Dovadă că până în 1992, când a organizat competiţia, Suedia nu a călcat la vreun Euro (ulterior a strâns încă 5 prezenţe), în vreme ce irlandezii s-au calificat doar de 3 ori, prima oară în 1988, când au şi făcut senzaţie sub comanda lui Jackie Charlton. Care azi, din cauza unui tackling necruţător pus de Alzheimer, fundaş german fără scrupule, nu-şi mai aduce aminte nimic. Ne aducem noi, până ne-o veni şi nouă rândul, şi de el, şi de legendarul portar Bonner, o versiune antipatică a lui Bono. Daniel Timofte ştie de ce.
Foto: Europeanul Metropolis, The Tree of Life – facebook
