Thomas Ostermeier: „Societatea noastră e dominată de frică“
https://www.ziarulmetropolis.ro/thomas-ostermeier-societatea-noastra-e-dominata-de-frica/

Unul dintre cei mai importanţi regizori ai lumii, Thomas Ostermeier, prezent la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, unde va primi o Stea pe Aleea Celebrităţilor şi unde a venit cu spectacolul „Căsătoria Mariei Braun”, a avut în această dimineaţă, la Librăria Habitus, un dialog cu criticul George Banu.

Un articol de Monica Andronescu|14 Iunie 2016

Cu același prilej s-a lansat volumul „Teatrul și frica” de Thomas Ostermeier, publicat la Editura Nemira, și care a constituit baza discuției, într-o sală arhiplină.

Despre începuturile regiei

Atunci când am primit Leul de aur la Veneția, acum trei ani, a fost un premiu pentru carieră, genul de premiu pe care-l primești la sfârșitul carierei. Eu mă simt încă la începutul unui proiect, un proiect care presupune un adevărat teatru pentru actori, un teatru de companie, cu un spirit de trupă foarte puternic și care ține ansamblul împreună. Am 47 de ani și poate este momentul în care să încep un nou rol. Și astăzi, peste tot în lume pe unde merg, toată lumea îmi spune: „Sunteți tânărul provocator, un rebel, sunteți furios…” Majoritatea adjectivelor sunt pentru un tânăr regizor și atunci mi-e greu să înțeleg de ce se ridică o statuie unui tânăr care nu merită încă să fie împietrit și făcut statuie.

Eu mi-am început studiile de regie pentru că am avut o prietenă care a făcut și ea această școală și mi-a vorbit despre asta. Atunci mi-am spus: „Ia uite, ar fi posibil să studiem regia…” Fiindcă pentru mine până în acel moment regizorii erau niște tipi în vârstă, cam de 55 de ani, cu barbă… Poate că de-abia acum începe viața unui adevărat regizor.

Despre frică în societatea noastră

Am lucrat foarte mult pe textele lui Ibsen, am lucrat mult pe tema burgheziei germane, care s-a reconstituit după căderea zidului, o burghezie a generației mele. Și există un lucru care este fundamental pentru această generație și pentru toată Germania și poate pentru toată Europa, ba chiar pentru întregul Occident, acela că trăim într-un moment istoric, un moment dominat de frică. Societatea noastră e dominată de frică. Este o frică socială și asta ne face să trăim în modul în care trăim în capitalism. Oamenilor le este frică să nu-și piardă averile, le este frică de faptul că nu vor mai fi capabili să-și câștige traiul și că se vor opri din muncă. Iar acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla în capitalism, pentru că fără muncă nu există exploatare.

Pentru a putea face să meargă înainte acest sistem, e nevoie de o anumită frică. Capitalismul, prin crizele pe care le instalează, face ca întotdeauna să existe frica, face ca întregii lumi să-i fie frică. Și frica asta este concretă.

Despre frică și război

Este evident că trăim o situație de război. În ultimii 20 de ani, la exteriorul Europei trăim într-o situație cu războaie cu lumea arabă, cu atacuri dinspre est, cu războaie în Afganistan, în Libia și în Africa Centrală. Acest imperialism de o nouă dimensiune creează contraatacuri. Iar contraatacurile pe care le-am trăit de la 11 septembrie încoace, la Paris sau în ultimele zile în America creează o frică fundamentală în societățile noastre. Această frică distruge funcționarea societăților noastre civile. Starea de urgență în Franța era o mărturie că suntem gata să sacrificăm statutul nostru, principiile noastre republicane. Că suntem gata să sacrificăm totul pentru securitate sau pentru ceea ce credem noi că ar fi securitatea.

Suntem gata să facem orice pentru a evita să fie refugiați în Europa și atunci ne regăsim într-o situație complet contradictorie. Apărăm ceea ce credem că e societatea noastră europeană. Dar apărând acest lucru o distrugem, fiindcă iată această stare de urgență, ne face să sacrificăm principiile umaniste… Și le sacrificăm pentru că trăim într-o situație de frică.

Despre frică în teatru

Este un act foarte curajos să intri pe scenă și să arăți o parte din adevărurile ființei umane în fața unor oameni, în fața unui public. Frica face parte din munca cotidiană a unui actor, iar datoria unui regizor este de a-l face pe actor să-și uite această frică. Toată metoda mea se învârte în jurul acestei probleme: cum să-i faci pe actori să uite faptul că actul de a urca pe scenă este unul curajos. Sau, mai degrabă, cum să încurajezi actorul să se elibereze și să îl faci să se simtă în largul lui pe scenă? Și să nu fie intimidat de a fi pe scenă.

thomas-ostermeier---teatrul-si-frica_c1_1

Despre ritmul teatrului în epoca vitezei

Faptul că opera de artă era reproductibilă într-un mod organic era o etapă fundamentală a secolului 20, ceea ce a schimbat în profunzime producția artistică. Eu cred că accelerația – atât accelerația producției teatrale, cât și accelerația în narațiune – sunt semnul acestei perioade. Fiindcă trăim într-o epocă de videoclipuri, o epocă a filmului, a narațiunii cinematografice, eliptică. Spectatorii de astăzi sunt formați cu ajutorul telecomenzii. Sunt oameni care văd și trei filme în același timp. Sunt oameni care se uită la un film pe computer și în același timp răspund mesajelor, se uită pe Facebook, evident comunică pe trei niveluri. Și asta face ca majoritatea spectatorilor să se plictisească în teatru, pentru că teatrul are o altă viteză, un alt tempo. În spectacolul prezentat aseară, „Căsătoria Mariei Braun”, am încercat să spun povestea cu aceeași viteză ca cea a filmului.

Narațiunea teatrală trebuie să se accelereze dacă vrem să rămânem în contact cu un public foarte educat, cu un public care știe bine să descifreze mai multe narațiuni în același timp.

Despre capcana capitalismului

Am scris acest text despre teatru în epoca vitezei, în momentul în care am ajuns la Schaubuhne, pentru că era și o privire aruncată asupra carierei mele personale. Eu eram mărturia vie a acestei viteze. Am început acolo în decembrie 1996 și deja în 1998 eram cel mai bun teatru din Germania. Un an mai târziu eram copilul răsfățat al criticii germane. Era o carieră accelerată și chiar în mediul European nu prea s-a mai văzut așa ceva. Dar mie mi-e teamă de acest succes, acum mă sperie, chiar dacă la început era ceva foarte plăcut. În perioada aceea am făcut cinci sau șase regii și m-am regăsit într-o capcană a capitalismului, și anume capcana de a produce până nu mai poți, într-un moment în care produsul se vinde și să exploatezi până la capătul energiei acest produs, iar apoi să mergi înspre ceva nou. Această situație nu are nimic de-a face cu adevărata căutare artistică.

Vedem foarte bine acest lucru în artele de azi. Creăm un brand și după aceea încercăm să facem totul pentru a vinde, iar după doi ani suntem uitați. Asta e remarca mea asupra artei, a teatrului, la vârsta accelerației și a vitezei.

Despre fericire și individualism

În viața reală, nimeni din sala aceasta nu știe ce se va întâmplă în următoarele două secunde. Sunt obligați mereu să trăim clipa. Actorul care trăiește o scenă știe ceva ce urmează, a citit. Și totuși, își duce lupta serios, asumat, deși știe că nu va avea încotro. Este una dintre cele mai mari dificultăți în teatru, mai ales când un spectacol se joacă în fiecare seară. Lars Eidinger, care joacă rolul principal din „Richard al III-lea”, știe că la un anumit moment urmează o glumiță etc. Nu mai trăiește clipa, am spune. Doar că teatrul este arta clipei, este singura formă de artă ce reprezintă realitatea vieții, fiindcă teatrul trăiește și moarte în fiecare seară, după două ore sau mai mult.

Actorul trebuie să trăiască clipa timp de două ore. Nu putem reproduce clipa din teatru. Nicio formă de înregistrare nu are forța clipei vii, din sală, când spectatorul poate să atingă actorul și totul e live. Pentru a ajunge la clipa unei întâlni adevărate, metoda este fundamentală în teatrul meu, un mod de a juca cu partenerul, de a lua impulsurile lui și de a-ți opri cenzura rațională pentru a reacționa emoțional. Este și o formă cu o anumită latură filozofică.

În lumea noastră în care triumfă individualismul, există utopia de a-l descoperi pe celălalt: nu suntem singuri și noi înșine ne putem regăsi în celălalt. Există o complicitate între ființele umane. Nimeni nu e singur și nimeni niciodată nu va putea găsi fericirea în sine însuși. Iată de ce avut budismul un succes enorm, pentru că susține că ne învață să ne găsim în noi înșine fericirea prin meditație. Budismul este un triumf al capitalismului.

Foto: Simion Buia

23
/04
/19

INTERVIU O întâlnire cu actrița Ana-Maria Ivan, pe care o regăsim în distribuția așteptatului musical „We Will Rock You”, semnat de Răzvan Mazilu, care a avut de curând premiera la Sala Palatului. „Musicalul mă face să mă simt împlinită cu adevărat și mă provoacă să îmi doresc mai mult de la mine”, spune Ana-Maria.

23
/04
/19

Premiera de gală Parking – una dintre cele mai așteptate ale anului - deschide cea de-a 18-a ediție TIFF. Proiecția va avea loc vineri, pe 31 mai, în Piața Unirii din Cluj-Napoca, în prezența regizorului Tudor Giurgiu, președintele Festivalului Internațional de Film Transilvania. Actorul Mihai Smarandache, scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, autorul bestseller-ului ,,Apropierea’’, care a inspirat scenariul filmului, precum și alți actori și membri ai echipei filmului vor fi prezenți la Gala de Deschidere programată de la ora 20:45.

23
/04
/19

Sean Connery, fotografiat înainatea unei partide de golf, în 1962, anul în care actorul scoțian dădea viață agentului 007 în „Dr. No”, primul film din seria James Bond.

23
/04
/19

Se obișnuiește să se spună ca Miguel de Cervantes (simbolul literaturii spaniole) și William Shakespeare (cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză) au decedat in aceeasi zi, 23 aprilie (1616). Acest lucru este însă imposibil, deoarece, chiar dacă au murit in aceeași dată, în Marea Britanie se utiliza calendarul iulian, în timp ce în Spania se adoptase cel gregorian. O interesantă explicație a acestei frumoase ficțiuni calendaristice găsim pe blogul eseistului, filosofului și publicistului Valeriu Gherghel, http://filosofiatis.blogspot.com.

22
/04
/19

Filmul „Under the Silver Lake” (regia: David Robert Mitchell) intră în cinematografe pe 26 aprilie. L-am vizionat deja în cadrul American Independent Film Festival. Iată ce am văzut.

22
/04
/19

MATILDA ȘI GROPARII de STELA GIURGEANU a fost desemnta cea mai bună piesă românească a anului 2018. Juriul Concursului, compus din criticii MARINA CONSTANTINESCU, DAN C. MIHĂILESCU şi MARIAN POPESCU, a ales piesa câștigătoare dintre următoarele: MATILDA ȘI GROPARII de Stela Giurgeanu, VIEȚILE SFINȚILOR de Radu Macrinici, ÎNTOARCEREA de Laurențiu Blaga, CÂND SE TOPESC GHEȚARII de Marilena Dumitrescu, NU SUNTEM MELCI SAU SUNTEM? de Marilena Dumitrescu

22
/04
/19

Opera Națională București prezintă joi, 25 aprilie 2019, începând cu ora 18:30 spectacolul „Cavalleria Rusticana & Pagliacci” de Pietro Mascagni - Ruggiero Leoncavallo.  Regia poartă semnătura lui Ion Caramitru, scenografia a fost creată de Viorica Petrovici, iar conceptul light design-ului îi aparține lui Chris Jaeger. La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Vlad Conta.

20
/04
/19

Marți, 23 aprilie, de la ora 19.00, Galeria Estopia ne propune vernisajul expoziției „Dissection”, de Madár Réka. O expoziție ca o tăietură în biografia personală și în parcursul artistei.

20
/04
/19

Cea de-a VII-a ediție a SoNoRo Conac se lansează în cadrul Sezonului România-Franța și anunță un program „À la française”!

19
/04
/19

Realizarea unui film necesită timp și mulți bani. Doar o nevoie interioară de nestăpânit ar trebui să împingă pe cineva la un efort atât de mare. Însă două filme românești recente, lansate într-un trist anonimat, arată că nu trebuie să ai talent şi nici măcar meșteșug pentru a te pretinde cineast.

Page 1 of 79212345...102030...Last »