CRONICĂ DE FILM Prezentate în cadrul secţiunii 3X3 la TIFF, clasicele (şi splendidele) filme maghiare „Adopţiune” (1975), de Márta Mészáros, şi „Tatăl” (1966), de István Szabó, tratează, din perspective diferite, relaţia copii-părinţi. Ambii cineaşti sunt omagiaţi la Cluj cu câte un Premiu pentru întreaga carieră.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 mai 2018
Născută în 1931 la Budapesta, Márta Mészáros a început să facă filme încă de la jumătatea anilor ’50, iar timp de peste un deceniu a realizat numeroase scurtmetraje – de ficțiune sau documentare (unele în timpul celor câțiva ani, la sfârșitul deceniului al șaselea, petrecuți chiar la Studiul Sahia din România).
A debutat în lungmetrajul de ficțiune la sfârșitul anilor ’60, iar apoi a continuat să facă constant filme, devenind cea mai cunoscută femeie regizor din Ungaria și unul din cei mai apreciați autori de cinema maghiari, cu selecții și premii la mari festivaluri.
Realizat în 1975, „Adopțiune” (în original „Örökbefogadás”) este al patrulea său lungmetraj de cinema (și unul din cele trei prezentate la TIFF în cadrul secțiunii omagiale, alături de „Jurnal pentru copiii mei”, din 1982, și „Aurora Boreală: Luminile Nordului”, cel mai recent titlu al său, din 2017).
Protagonista din „Adopțiune” este Kata, o femeie văduvă trecută de 40 de ani, muncitoare la o fabrică de cherestea într-un sat. Ea locuiește singură și are o relație secretă de iubire cu un bărbat căsătorit. Și-ar dori un copil, însă iubitul ei este împotrivă, din cauza complicațiilor ce ar apărea. În viața femeii (minunat interpretată de actrița Katalin Berek) apare o tânără de la un orfelinat din apropiere, iar această întâlnire le schimbă amândurora existența.
Scenariul excelent scoate în evidență câteva realități dure, necosmetizate, ale societății ungare a respectivului moment istoric (problema copiilor orfani sau abandonați; prejudecăților societății față de cei care ies din normă, așa cum sunt protagonista, cu a sa viață singură și cu o relație cu un bărbat căsătorit, și frumoasa tânără de la orfelinat, văzută ca fiind frivolă; munca la fabrică și relațiile sociale și de putere dominate de bărbați în funcții).
Însă și mai impresionante sunt răbdarea, delicatețea și empatia cu care Márta Mészáros le filmează în special pe protagonistă și pe tânăra sa locatară (Kata le pune la dispoziție fetei și iubitului acesteia o cameră pentru întâlnirile lor amoroase) și profunda înțelegere a complexității psihologiei și trăirilor omenești.
Frumusețea tulburătoare a filmului vine mai ales din energia și din emoțiile pe care aparatul de filmat le surprinde, în cadre strânse, pe chipurile expresive ale celor două femei, dar și ale personajelor secundare sau doar episodice, așa cum sunt secvențele de cinéma vérité pur (cu femeile din fabrică sau cu copiii de vârste mici și adolescentele din orfelinat).
Realizat cu 10 ani mai devreme, „Tatăl” (în original „Apa”) este al doilea lungmetraj de ficțiune al lui István Szabó, născut în 1939, tot la Budapesta. Și filmul care l-a făcut consacrat ca unul din cei mai importanți cineaști maghiari postbelici, devenit apoi celebru pe scena internațională a cinemaului, prin prezența la cele mai mari festivaluri și prin Oscarul pentru film străin câștigat cu „Mefisto” (1981), al doilea titlu din retrospectiva de la TIFF (al treilea fiind „Colonelul Redl”, din 1984).
În „Tatăl”, perspectiva este a copilului, de unde și caracterul ludic al primei părți a filmului: băiatul Tako și-a pierdut părintele de mic, spre sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, și a rămas doar cu mama sa.
Petrecându-și copilăria în primii ani postbelici, când urmele războiului încă mai sunt vizibile, iar comunismul se instalează peste țară, Tako amestecă în imaginația sa bogată cele câteva amintiri vagi cu tatăl său, chirurg (redate în unele cadre cu camera subiectivă), și fanteziile despre presupuse fapte glorioase ale acestuia – luptător pentru libertate, excursionist neobosit sau erou.
Rezultă un portret tandru-jucăuș al tatălui, în care trauma pierderii sale este atenuată de aceste proiecții despre eroism, stimulate și de epoca istorică, în care trecutul oamenilor (și al țării) este în permanență rescris.
A doua parte a filmului este într-o notă ceva mai gravă, asta și pentru că acțiunea este plasată câțiva ani mai târziu, în jurul Revoluției din 1956, când Tako este un tânăr cu idealuri, participant la istoricul moment (a cărui înnăbușire îl face să se gândească la plecarea din țară). De această dată, Tako și prietenii săi chestionează moștenirea lăsată de generația părinților și își caută propria identitate într-o lume profund schimbată.
Reușita incontestabilă a filmului (validată și printr-un Premiu Special al Juriului la Festivalul de la Locarno) stă în felul convingător, nu lipsit de emoție, în care povestea universală a unei maturizări și relația copil-părinte se amestecă, îmbogățindu-se reciproc, cu descrierea unei perioade istorice tulburătoare.
În cadrul TIFF, „Adopțiune” va mai fi proiectat miercuri, 30 mai, de la ora 18.00, la Cinema Florin Piersic, iar „Tatăl”, sâmbătă, 2 iunie, de la ora 15.00, la Universitatea Sapienția.
