Ținutul lui Violet
https://www.ziarulmetropolis.ro/tinutul-lui-violet/

Cine eşti tu? Violet îşi întreabă fiica şi, odată cu ea, pe fiecare dintre noi. Cine suntem, unde ne aflăm şi ce se întâmplă cu noi? Ținutul din miezul verii, de Tracy Letts, spectacol a cărui premieră a avut loc în octombrie la Teatrul Mic şi pe care l-am descoperit de curând, este o misterioasă hartă a căutărilor omeneşti, un nod gordian în care s-au adunat toată furia şi frica, nebunia şi durerea de la începutul lumii, o tapiserie de întrebări, multe dintre ele fără răspuns.

Un articol de Andreea Nanu|22 Decembrie 2017

Fiindcă interogativitatea devine, atunci când soluțiile par să lipsească, o posibilă ieșire, o evadare din real sau, dimpotrivă, de asumare fecundă a lui. Pătrundem într-un ținut – un univers familiar, casa cuminte a familiei Middleton – care poate fi al oricăruia dintre noi, decupat dintr-o mare de timp – o vară sufocantă, care pare să nu se mai sfârșească – viața. Un tărâm suspendat între viață și moarte, agățat între nehotărârea de a muri și imposibilitatea de a trăi.

Filosofia piesei ar putea fi rezumată în două fraze din Monologul lui Berverly, personajul-ferment al intrigii: „Viața este foarte lungă” (T.S. Eliot) și „Lumea devine treptat un loc în care nu mai doresc să exist” (Berryman). Enigmaticul Beverly nu ni se arată în montarea de la Teatrul Mic, iar frazele care-i exprimă morala nici măcar nu-i aparțin. Însă absența lui (motivată de gestul extrem al sinuciderii) se recompune, bântuitoare, într-un puzzle alcătuit din fotografii, din amintirile traumatizate ale fiicelor și din replicile tăioase ale rudelor care se întorc acasă, într-un moment de criză. Ținutul din miezul verii este un spectacol profund evocator, îmbibat de nostalgie, de o tristețe difuză care se acutizează pe măsură ce personajele renunță la măști, devenind o durere-rădăcină, adâncă de când lumea, care se ramifică în toate personajele, uneori apropiindu-le vremelnic, alteori dezbinându-le cu ură sălbatică. Spectacolul dospește grație unui ferment poetic puternic – foarte prezent în dramaturgia americană, clasică şi contemporană – disimulat în secundar, în detaliu, în fragmentar, în bric-à-brac -ul cotidian. Cercuri concentrice de realitate – ceea ce vedem și ceea ce intuim – ne înconjoară, ne acaparează. Regizorul Vlad Massaci are meritul de a nu scufunda acest ținut atât de straniu în marasmul unei lecturi naturaliste, limitate, ci dimpotrivă (și uneori aproape paradoxal) recreează un univers profund uman (în care personajele nu renunță niciodată să-și salveze o fărâmă de umanitate), racordat la transcendent, făcându-ne să ne gândim, cu fiecare situaţie-limită, la un permanent „dincolo”.

Beverly a dispărut. Nu e prima oară când acest pater familiae ratat își ia tălpășița, însă acum totul pare diferit. E începutul sfârșitului. Familia se întoarce în matcă, în jurul lui Violet, soția și mama bolnavă de cancer, bolnavă de viață. Fiicele, nemiloasa Barbara, frivola Karen și neîmplinita Ivy, își înfruntă mama-călău, duelându-se în același timp unele cu altele, mai întâi invocând amintirile benigne, apoi cu armele mortale ale prezentului: ura, frustrarea, singurătatea, ratarea, incestul. Bănuiala – de fapt, o teamă permanentă  – se confirmă: şeriful îl găseşte pe Beverly înecat, prins în mrejele unor pescari. E limpede, a fost sinucidere. Soluția exit-ului, deși dramatică, nu pare să șocheze pe nimeni. Există o întreagă istorie de familie care a condus la asta. Deși la început lucrurile mergeau bine – Beverly era un poet laureat de breaslă și respectat de societate, fiicele aveau o copilărie fericită, un viitor promițător – totul începe, pe nesimțite, să se destrame. Beverly devine alcoolic, renunță la poezie și o înșeală pe Violet cu sora acesteia, Mattie (Dana Dembinski-Medeleanu). Rezultatul: un fiu nedorit, „micul Charles” care se va îndrăgosti de propria lui soră, Ivy. O culpabilitate care sporește în subteran, măcinând conștiința cuplului. Violet se îmbolnăvește, devine dependentă de medicamente. Totul se petrece pe fondul părăsirii casei de către copii, ca o alungare din paradis; un paradis pierdut unde nimeni nu vrea să se întoarcă, de care nimeni nu mai are nevoie. Paradoxal, moartea, mai mult decât viața, îi readuce pe toți împreună, pentru o ultimă oară.

În ciuda „cutremurelor” provocate de ciudații ei locatari („extratereștrii” desenați cu cretă colorată pe pereți), casa păstrează o umbră de normalitate. Decorul creat de Iuliana Vîlsan recompune un interior așezat, puțin decrepit, cu o lumină plăcută, intimă; ici-colo, prin mici crăpături pătrunde iedera, semne ale vegetalului (ale Timpului!) care invadează treptat zidurile unui refugiu iluzoriu și trecător. Tapiseria care îmbracă mobilele e folosită și la o parte din costume, transformând protagoniştii într-o suită de prezențe-absențe care continuă să se agațe de pereții casei – un spațiu al captivităților nemărturisite, un interior care funcționează ca o cutie de rezonanță pentru „interioarele” personajelor. În final, rochiile similare purtate de mamă și fiică, Violet și Barbara, demonstrează că orice apropiere filială, orice încercare de a regăsi casa (și complicatele ei relații familiale) nu salvează ci, dimpotrivă, sfârșește în captivitate. Spațiul scenic este decupat ingenios, are profunzimi și pasaje secrete – oglinzi către viețile ascunse ale protagoniștilor – , rupturi de nivel – orizontalul poate deveni verticală, așa cum e biroul lui Beverly – spaţiu anex sugerat în text – în care „trebuie să se facă ordine”. Biroul-fantomă iese din pereții casei, bântuind din înălțime, trimițând cu gândul la Beverly care încă dă târcoale. Copilăria, un alt personaj, îşi arată colții tristeţii în păpușile vechi și desenele cu cretă ale copiilor, pe care nimeni nu le-a șters. Light desing-ul este sugestiv, cald și evocator, dar în același timp neliniștitor și crepuscular (sentiment la care contribuie și muzica originală compusă de Bibi Vongehr), dând senzația unui „prea târziu” în care, iarăşi paradoxal, chiar și cursul ireversibil al lucrurilor, oricât de dramatic ar fi, pare îmblânzit, domesticit; ca un leu care și-a pierdut colții fiind condamnat să moară nedemn, de foame; de fapt, toți își presimt sfârșitul nedemn și se tem de el, sunt obsedați de ratare; foamea de sens îi macină pe cei din casa Middleton, lumea lor pare să-și fi pierdut busola, reperele cunoscute nu mai funcționează într-un „ținut” devenit, cu timpul, de nerecunoscut.

„Cine ești tu?” Întrebarea lui Violet revine, bântuitoare, chiar și atunci când nu este rostită cu voce tare. Este o formă de energie sub-omenească prin care rădăcina plantei otrăvite numită „familia Middleton” comunică subliminal cu exteriorul, acaparându-l, laolaltă cu tot ce-l populează. Rodica Negrea creează o Violet de o incredibilă profunzime umană. Actriţă totală, Rodica Negrea își folosește toate resursele pentru a da viață unui personaj „golit” de viață, din cauza bolii şi a singurătăţii. Cancerul devine metafora unui fel de a fi, expresia unei firi dominatoare, invazive, care tinde să se multiplice malign pe sine în ceilalți. Violet repetă, ca un leitmotiv: „Mie nu-mi scapă nimic” și „Pe mine nu mă învinge nimic…Chiar și după ce vor dispărea toate astea, eu voi fi tot aici.” Poartă la gât, ca semn al puterii ei, cheile casei. Este tulburătoare scena finală în care Violet, punându-și alături portretul soțului mort, o întreabă pe Barbara : „Ei, acum cine-i cea mai puternică?” Interpretând-o pe Violet, Rodica Negrea are umor, inteligenţă vie în ciuda sarcasmului, o lejeritate aproape deconcertantă în a extrage din panoplia exterioară a bolii esenţa unei suferinţe sufleteşti, dezumanizante, cu neputinţă de vindecat. Dotată cu o mimică extraordinară, în care am recunoscut „şcoala” Olgăi Tudorache (mai ales când spune „Adevărul…tot adevărul”) Rodica Negrea dă tăcerilor în scenă o expresivitate amplă, tulburătoare; în jurul acestei mari actriţe se orchestrează o întreagă lume, care își câștigă un nou nume: ţinutul lui Violet.

În acest univers alienat, supravieţuirea pare să fie unicul criteriu. Însă nu toți se mulțumesc cu asta. Barbara, „preferata” tatălui, cu talent literar (dar „irosit” într-un job mediocru de profesoară), a moștenit intransigența morală a mamei, dar și lipsa ei de iubire. Barbara, căreia Andreea Gramoșteanu îi dă o voce și o prezență puternice, nu-și poate ierta soțul, nu-și poate iubi fiica, nu știe să comunice cu cei din familie, este, într-un cuvânt, „imposibilă”. Abia în momentul în care abandonează lupta cu morile de vânt și cu Violet „cea mai puternică”, atunci începe salvarea ei. Însă pentru a se salva, toți trebuie să plătească prețul scump și dureros al smulgerii din rădăcini. Protagoniștii sunt înrădăcinați în casă, în tot trecutul ei, la fel cum și casa, cu bântuitoarele ei prezențe-absențe, se înrădăcinează în fiecare membru al clanului Middleton, invadându-i așa cum se instalează cancerul într-un organism sănătos, corupându-l în cele mai firave molecule. Dovada este drăgălașa Jean (Silvana Mihai), fiica Barbarei, a cărei adolescență poartă deja stigmatele corupției celorlalți: fumează iarbă și e nimfomană. Un caz interesant, o voce-intermezzo, este fiica mijlocie, Karen (Mădălina Ciotea). Dacă la început ea afișează o serenitate Zen, promovând o filozofie de viață pozitivă inspirată din Osho, e suficientă o mică criză pentru a arunca în aer toată aparenta ei prosperitate. Chiar înainte de a accepta să i se facă morală, Karen se recunoaşte vinovată, dar nu ezită să invoce circumstanțele atenuante ale vieții în care „ne târâm cu toții, aici jos”.

Ea nu are standarde morale înalte și nu pretinde puritanismul celorlalți. Rămasă atașată de fanteziile copilăriei cu „soțul-pernă”, Karen se desprinde la timp și pentru totdeauna, ghidată de un scop care, deși mediocru, poate fi salvator: „Mă mărit la Miami…în luna de miere voi fi în Belize.” Cazul cel mai tragic este al mezinei, Ivy (Valentina Popa), care se îndrăgostește fără să ştie de fratele ei vitreg, Charles „cel mic” (Ionuț Vișan). Află de incest în mod accidental (deși Violet, conștientă, ticluiește cu cinism accidentul revelator: „Nu se știe când are cineva nevoie de un …rinichi!”), dar refuză să accepte realitatea și pleacă la New York. În acest „cor a cappélla al nebunelor Middleton”, partitura rezonabilă le revine bărbaţilor. Dintre toți, Charles (Claudiu Istodor) e vocea decenţei: el pledează cauza „micului Charles” care, deşi ilegitim, rămâne „fiul nostru”. E, poate, cea mai vibrantă și fragilă pledoarie pentru familie, în acest ținut (care e simultan și un Timp, timpul nostru!) în care tocmai ea, familia, pare iremediabil condamnată.

Violet rămâne singură. Cu boala şi cu adevărul. Două forme de autoflagelare care, în loc să prilejuiască purificarea, sporesc nimbul de alienare al unei lumi moarte tânjind după umanitatea risipită, plutind în derivă printr-un univers necunoscut: ţinutul lui Violet.

Ținutul lui Violet – info

Traducere: Smaranda Nicolau

Regie: Vlad Massaci
Decor și costume: Iuliana Vîlsan
Light design: Iuliana Vîlsan
Muzică originală și ilustrație muzicală: Bibi Vongehr

Distribuție:
Violet – Rodica Negrea
Barbara – Andreea Grămoșteanu
Ivy – Valentina Popa
Karen – Diana Cavallioti / Mădălina Ciotea
Mattie – Dana Dembinski-Medeleanu
Jean – Silvana Mihai
Bill – Mihai Călin/Virgil Aioanei
Charles – Claudiu Istodor
Charles Jr. – Ionuț Vișan
Steve – Cuzin Toma
Șeriful – Cezar Grumăzescu
Johna – Viorica Mureșanu

Regia tehnică: Ema Stoican
Suflor: Luminița Popovici
Producător delegat: Teodora Petre

Foto: Ținutul lui Violet – Teatrul Mic

 

 

 



13
/12
/18

Daniel Oltean, procuror DIICOT și teatrolog, a oferit UNITER-ului, pentru concursul Cea mai bună piesă românească a anului 2017, și, cu această ocazie, Teatrului Național din București, acea piesă capabilă să suscite un interes deosebit. Titlul ei este 50 de secunde, iar premiera are loc în această seară, pe 13 decembrie, și mâine seară, pe 14 decembrie, la Sala Atelier, în regia lui Eugen Gyemant.

12
/12
/18

20 scurtmetraje din toată lumea și 10 scurtmetraje românești concurează anul acesta pentru trofeele NexT. Selecția filmelor pentru Competiția Internațională și Competiția Națională a fost realizată și în acest an de către Oana Ghera și Massimiliano Nardulli. Selecționerii au ales voci noi care onorează încă o dată misiunea festivalului la această ultimă ediție, aceea de a descoperi și aduce în prim-plan atât filmele scurte cu adevărat inovatoare, cât și pe cei care le creează.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

12
/12
/18

Joi, 13 decembrie, ora 12:00, va avea loc lansarea platformei online www.de100.ro, a proiectului „Români de 100 de ani”, proiect ce își propune să prezinte portretele și poveștile de viață a 10 români care și-au celebrat Centenarul odată cu România.

12
/12
/18

Asociația Națională a Artiștilor Vizuali (ANAV) împreună cu Walk & Shoot – Ateliere de fotografie organizează la Gallery (str. Leonida 9-11), în perioada 14-16 decembrie, a doua ediție a X-mas Photo Garage Sale.

12
/12
/18

Supărat de gestul unui spectator, care şi-a permis să intre în sală după începerea reprezentaţiei sale, rapsodul Grigore Leşe a plecat de pe scenă în timpul unui concert, susţinut, zilele trecute, în Târgu Lăpuş, Maramureş. Deşi cei prezenţi i-au cerut scuze şi l-au rugat să continue, interpretul a refuzat vehement să continue spectacolul.

12
/12
/18

Luna decembrie aduce la Teatrul Național București patru spectacole noi, „fapt unic în cei 166 de ani de Teatru”. Cele patru premiere sunt ”Pădurea spânzuraţilor”, după romanul lui Liviu Rebreanu, în regia lui Radu Afrim, ”Papagalul mut”, scenariuL şi regia Nae Caranfil, ”50 de secunde” de Daniel Oltean (piesa anului 2017, premiată la Gala UNITER), în regia lui Eugen Gyemant, şi spectacolul de pantomimă ”A fost odată în România”, în regia lui Dragoş Huluba.

11
/12
/18

S-au temut că piesa nu va avea niciodată succes din cauza duratei sale de aproape şase minute, dar a devenit cel mai ascultat single al secolului. "Bohemian Rhapsody", cântrecul trupei Queen, este, de la începutul acestei săptămâni, cel mai difuzat single din secolul al XX-lea pe platformele de streaming.

11
/12
/18

Ziua Internaţională a Tangoului, sărbătorită în 11 decembrie începând din anul 1977, a fost proclamată în onoarea a două figuri legendare ale muzicii argentiniene: Carlos Gardel, Regele Tangoului şi Julio De Caro, ambii născuţi într-o zi de 11 decembrie/ În 1935 Carlos Gardel compunea „Por una cabeza”, unul dintre cele mai cunoscute tangouri din istoria muzicii. 

11
/12
/18

Au între 70 și 80 de ani. Sunt un cuplu. Ea vorbește, îl ghidează, îl ceartă și îl așează. El tace. Ea mă calcă de două ori pe picior, o dată se scuză, a doua oară consideră că noroiul mă prinde bine, așa că așteaptă să-i mulțumesc.

10
/12
/18

A 22-a ediție a Festivalului Internațional de Film Studențesc CineMAiubit și-a desemnat câștigătorii sâmbătă, 8 decembrie 2018, într-o atmosferă emoționantă și plină de exuberanță. Premiul pentru cel mai bun film a revenit peliculei belgiene PABLO, în regia lui Sergio Guataquira Sarmiento.

10
/12
/18

METROPOLIS VIRAL. Filmul "Avengers: Endgame" bate recorduri chiar înainte de apariția sa în cinematografe. Lansat pe 7 decembrie, trailerul de aproape două minute și jumătate a înregistrat 289 milioane de vizualizări pe YouTube, Facebook și Twitter,  devenind cel mai vizionat trailer în primele 24 de ore de la lansare.

Page 1 of 76512345...102030...Last »