Toma Caragiu – poetul
https://www.ziarulmetropolis.ro/toma-caragiu-poetul/

Poemele scrise de Toma Caragiu au fost publicate postum, în 1979, sub îngrijirea lui Ion Cocora. În acelaşi an apărea în revista „Teatrul” o prezentare a volumului care prilejuieşte „o emoţionantă reîntîlnire cu mereu regretatul Toma Caragiu”.

Un articol de Ziarul Metropolis|10 decembrie 2013

MEMORIA CULTURALĂ Poemele scrise de Toma Caragiu au fost publicate postum, în 1979, sub îngrijirea lui Ion Cocora. În acelaşi an apărea în revista „Teatrul” o prezentare a volumului care prilejuieşte „o emoţionantă reîntîlnire cu mereu regretatul Toma Caragiu”.

Mai jos sunt fragmente din articolul semnat de Cristian Livescu, urmate de patru poezii din volumul „Poeme și alte confesiuni”:

De fapt, un Toma Caragiu poet nu uimeşte pe nimeni, cunoscută fiind mobilitatea de stări și registre a omului de teatru, același și întotdeauna altul în avatarurile sale interpretative. Era imposibil – ne dăm seama – ca acest romantic plin de candoare, cu alură de melancolic veșnic atins în ce are mai sfînt, hîtru și nefericit în același timp, impulsiv și sentimental, să nu se fi lăsat ispitit și de muza poeziei, pe care a cultivat-o ocazional, dar cu har deosebit (simultan cu pasiunea pentru artele plastice).

Prefațatorul are dreptate să observe că versurile lui Caragiu „pun în evidență un instinct poetic și nu o știință poetică”; ele oscilează între disperarea jocului și o crispare progresivă, fără a fi de neglijat o anume presimțire a fragilității, a risipirii în neantul unei clipe nefaste. […]

Fire poetică, Toma Caragiu ne dovedește, fie și tardiv, cît de puțin ne cunoaștem actorii. Dacă actorii trăiesc doar o clipă – dilatată, apoi, de memoria spectatorilor – Caragiu-poetul își prelungește viața dincolo de ultima cădere de cortină. „Aruncă doamne pămînt peste mine / și vino și tu!” – sună versul său de recviem, punîndu-i parcă existența, definitiv, sub pecetea tainei.

 

 Poezii de Toma Caragiu

***

Ţi-aduci aminte de mine

în forfota nebună a cîrciumii

(cine a aruncat zarurile)

paloarea dinaintea morții

și ochii lui din adîncuri

privesc durerea mea ce curge încet

și lacrimile mele

ce nu pot ajunge pînă la tine

fotoliul uscat

în care împietrit de veacuri

aștept să mor

arzînd încet

ți-aduci aminte de mine

de știre vreau să-ți dau

cu un minut înainte de a muri

și jertfa mea de o înțelegi

de-a pururi umbra mea te va însoți

***

Fîșia de lumină

ce vine din galaxii

mîngîie chipul tău

Bezna din jur

extaz

de fiece clipă

și suflare a trupului meu

cel ce a rătăcit de veacuri

ascunse cărări

Blestem al păcatului dintîi

îngenunche

Mîngîiere de taină a viselor mele

vinul meu neîndoit

pîinea mea cea de toate zilele

iubita mea

*** 

Mișcarea mișcarea

urlet prelung și continuu

sfîșietoare nebunie

abolind ierarhii

și ecuații sociale

Mișcarea mișcarea

îmbrățișare în stare pură

materie obsedată sexual

infectînd coridoare

de neted și transparent cristal

Mișcarea mișcarea

întîlnire a tuturor contrariilor

o nouă entitate

care smulge reflexul

intențional optic

de pe fața lumii

***

A ruginit dragostea noastră

aninată de pleoape

Speriată

își așteaptă tăcută moartea

Ne-a închis ochii

și trage de ei în jos

în abis de oameni și cerc

A ruginit dragostea noastră

Lacrimi cad din ochi închiși

și se strîng cuminți în palmă

iar noi

răstigniți pe cuvinte de dragoste

murim cu un singur ochi

închis de soartă

Foto Toma Caragiu: cinemagia.ro

27
/04
/23

OPINIE Reflecția despre teatru presupune și redescoperire. Invitându-vă permanent la întoarceri necesare, Ziarul Metropolis a scos din arhive uitate un dialog cu criticul Martin Esslin, intrat în istorie datorită cărții sale „Teatrul absurdului”, apărută în 1961, care explica și recunoștea un fenomen.

24
/04
/23

„Nu-i stradă pe lume mai chinuită, mai muncită, mai mişcătoare în silinţele ei de a face din atâtea contraste puţintică armonie. Şi poate nu-i stradă care să închege în atare măsură gândurile unui popor. Podul Mogoşoaiei e plămădit cu sufletul nostru.”

28
/03
/23

Printre numeroasele povești întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit și povestea demnă de film a unei actrițe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

27
/03
/23

„Cred că arta dramatică este o artă eminamente feminină. Să-ți fardezi chipul, să-ți disimulezi adevăratele sentimente, să încerci să te faci plăcută și să atragi atenția, toate acestea sunt defecte puse în seama femeilor și care sunt tratate cu mare indulgență...”

26
/03
/23

„Adevărata stare, de fapt, este că eu trăiesc mereu în copilărie, cutreier apartamentele vag luminate, mă plimb pe străzile tăcute ale Uppsalei, stau în fața casei de vară și ascult mesteacănul cel uriaș. Mă deplasez instant. De fapt, locuiesc mereu în visul meu și doar fac vizite în realitate.”