CRONICĂ DE FILM Filmat în bună parte în România, „Toni Erdmann”, al treilea lungmetraj al regizoarei germane Maren Ade, este o dramedie despre rolurile sociale şi măştile familiale spre care ne împinge viaţa şi de care ne este teamă să scăpăm pentru a redeveni noi înşine.
Un articol de Ionuţ Mareş|11 octombrie 2016
Primit cu entuziasm de o foarte bună parte a criticii la Festivalul de la Cannes, unde a concurat pentru Palme d`Or şi a fost recompensat cu premiul FIPRESCI, „Toni Erdmann”, al treilea film al regizoarei germane Maren Ade, tratează cu destulă inventivitate un subiect cât se poate de banal: încercarea unui tată aflat în pragul bătrâneţii de a se reapropia de fiica sa a cărei viaţă pare acaparată exclusiv de cariera care o poartă prin lume.
Numai că aceste date de pornire simple şi seci sunt deturnate de pe traseul lor presupus obişnuit de extravaganţa care face din „Toni Erdmann” un film imposibil de clasificat. Şi asta pentru că burlescul care, de la jumătate încolo, pune stăpânire pe film fără reţinere, însă nu şi fără riscuri, îşi găseşte justificarea în desfăşurarea narativă imprevizibilă, de o libertate rară şi fără teama de ridicol, pe care o propune Maren Ade şi care degenerează înspre final într-o satiră a lumii afacerilor şi a marilor companii. O satiră, totuși, discutabilă, din cauza caracterului său făţis.
„Toni Erdmann” este doar aparent comedie. O comedie de suprafaţă, sub care se ascunde o dramă, emoţionantă pe alocuri, despre nevoia de a scăpa de rolurile spre care ne împinge viaţa şi de a regăsi echilibrul, sinceritatea faţă de noi înşine şi faţă de apropiaţi.
Exact lucrurile pe care pare să le fi pierdut Ines (Sandra Hüller), corporatistă germană care ajunge la Bucureşti ca reprezentată a unei firme de consultanţă angajată să ofere soluţii de eficientizare a costurilor pentru companii – în fapt, obişnuitele externalizări de servicii şi concedieri în rândul simplilor muncitori.
Viaţa de femeie de carieră sigură pe ea, fermă şi fără fisură este dată peste cap de venirea intempestivă în vizită la Bucureşti a tatălui său uşor excentric, Winfried (Peter Simonischek) – aşa cum vedem în debutul filmului, plasat în Germania, bărbatul, divorţat, obişnuieşte să glumească interpretând din când în când un personaj bizar, Toni Erdmann, punându-şi o perucă peste părul deja încărunţit şi nişte caraghioşi dinţi falşi.
Film dialectic – aşa cum îl numeşte, într-o cronică ultraelogioasă, revista Cahiers du Cinema -, „Toni Erdmann” mizează mult pe contraste, care nu sunt însă întotdeaua dintre cele mai subtile şi eficiente, din cauza alunecării în maniheism şi în repetitivitate.
Viaţa lui Winfried de om ajuns la seninătatea de a se bucura de lucrurile simple, aşa cum ne este prezentat cu răbdare în prima parte a filmului şi, uşor forţat şi didacticist, mai târziu, este pusă în opoziţie cu existenţa robotizată a fiicei sale – ea stăpâneşte cu lejeritate limbajul corporatist şi toate regulile din timpul sau din afara orelor de lucru. Totul la ea este planificare şi profesionalism.
Ciocnirea celor două lumi – a tatălui neras, cu părul neîngrijit, cu haine nearanjate şi cu o sacoşă de pânză pe umăr şi a fiicei mereu îmbrăcată office, cu asistentă şi cu maşină la scară – oferă momente bune în prima jumătate, nu atât de comedie de situaţie, cât de portret tandru al unei dificile relaţii tată-fiică. O legătură intimă ale cărei adâncimi, deopotrivă cu părţile lor luminoase şi întunecate, se lasă frumos ghicite în gesturile, cuvintele şi privirile care străpung jocul bunei convieţuiri de moment pe care îl practică cei doi.
„Toni Erdmann” este, de altfel, un film tocmai despre jocurile sociale şi jocurile familiale cărora ne dedăm cu toţii în viaţă, despre măştile cu care ajungem aproape să ne identificăm şi de care ne e frică să scăpăm pentru a ne regăsi libertatea. Asta dacă o putem face cu adevărat vreodată.
Ines joacă rolul femeii de carieră aparent cu sentimente şi trăiri ţinute sub un strict control (ceea ce, în fond, este un clişeu pe care însă Maren Ade nu pare a-l conştientiza ca atare). Şi tot de un joc, mişcător prin caraghiosul şi insistenţa sa, se foloseşte şi tatăl – intrarea în pielea personajului-clovn Toni Erdmann, care se infiltrează în această upper class a expaţilor – în încercarea de a-şi determina fiica să îşi privească viaţa în faţă.
De aici şi secvenţa unei petreceri nud, o metaforă însă mult prea stridentă şi cu un comic îndoielnic a transformării interioare a lui Ines. O transfigurare doar de moment, pentru că, aşa cum o arată finalul, viaţa trebuie să meargă înainte, chiar dacă între timp ceva profund este totuși posibil să se fi întâmplat cu Ines şi cu tatăl ei.
„Toni Erdmann” va fi proiectat, în prezenţa regizoarei Maren Ade, în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest şi va fi lansat în cinematografele din România la 21 octombrie, distribuit de Micro Film
Toni Erdmann, Germania-Austria, 2016
Regie: Maren Ade
Scenariu: Maren Ade
Distribuţie: Sandra Hüller, Peter Simonischek
