Ziarul Metropolis vă prezintă cele mai bune documentare de autor al anului, alese, pentru tradiţionalul top, dintre cele lansate în cinematografe sau prezentate în festivaluri şi pe platforme online.
Un articol de Ionuţ Mareş|6 decembrie 2017
Un lucru de la sine înţeles: bucuria descoperirii unui mare documentar de autor este la fel cu cea a vizionării unui mare film de ficţiune. Sau este, poate, chiar mai intensă, datorită gradului mai mare de real, caracterului mai direct şi mai sincer, pe care îl presupune o operă de nonficţiune, în ciuda evidenţei că este la rândul său un tip de construcţie, o reprezentare.
A fost un an în care am văzut mai multe documentare de cinema decât de obicei: câteva zeci. Şi ar fi fost păcat să nu atrag atenţia asupra celor pe care le consider cele mai puternice, originale, inventive, stimulante, îndrăzneţe.
Poţi număra pe degetele de la o mână filmele de nonficţiune care ajung în cinematografele de la noi. Aşa că cele mai bune surse pentru cinefilii care vor să vadă câteva din cele mai importante documentare dintr-un an rămân festivalurile de film şi platformele Video on Demand (VoD).
Topul celor mai bune documentare văzute în acest an – inevitabil subiectiv, dar, sper, cât mai surprinzător – cuprinde zece filme, exclusiv din 2016 şi 2017, descoperite în circuitul extrem de slab al distribuţiei în săli, în festivaluri (cele mai multe din ţară, tot mai numeroase, dar şi din străinătate) şi pe platforme VoD (deopotrivă dedicate profesioniştilor din industrie, cum e Festival Scope, sau publicului larg, cum e MUBI; Netflix încă nu folosesc), unde ajung de asemenea unele din cele mai noi titluri din festivaluri. Documentarele româneşti le-am lăsat pentru o analiză ulterioară a cinematografiei române din 2017.
La cele zece am adăugat, ca un bonus care s-a impus de la sine, alte două titluri: două filme de nonficţiune excepţionale din 2015, dar recuperate abia în 2017.
………………………….
1.„Le concours”, Claire Simon
Cunoscuta regizoare franceză Claire Simon filmează concursul de admitere la prestigioasa şcoală pariziană de film Fémis, însă nu din perspectiva celor care aspiră să facă cinema, ci în primul rând din poziţia membrilor comisiilor de evaluare. Un film simplu, emoţionant şi proaspăt, impecabil montat, care porneşte de la un fragment de realitate bine definit pentru a oferi în cele din urmă o meditaţie universală despre dorinţe, vise, speranţă, competiţie, viziune, alegeri, talent, prestigiu, excelenţă, artă – arta vorbirii şi arta cinematografică.
2.„Austerlitz”, Serghei Lozniţa
În planuri fixe şi lungi, observaţionale, cu o imagine alb-negru şi cu o intervenţie pronunţată pe coloana sonoră, cineastul ucrainean Serghei Lozniţa ridică o întrebare fundamentală: ce mai înseamnă memoria colectivă, în acest caz a Holocaustului, în epoca turismului în masă şi a selfie-urilor la fostele lagăre naziste?
3.„Carré 35”, Éric Caravaca
Francezul Éric Caravaca, cunoscut în primul rând ca actor (până la „Carré 35” a mai regizat un singur film, de ficţiune, „Le passager”, în 2005), încearcă să desluşească un mister tulburător. Mai exact, vrea să afle ce s-a întâmplat cu primul copil al părinţilor săi, o fetiţă care a murit la vârsta de trei ani în Algeria înainte ca el să se nască. Un documentar de nici 70 de minute despre traume, memorie, secrete, relaţia cu părinţii, istoria unei familii şi istoria mare.
4.„Makala”, Emmanuel Gras
Emoţionantă povestea acestui tânăr sărac din Congo ales de cineastul francez Emmanuel Gras ca protagonist: Kabwita Kasongo este urmărit pe parcursul câtorva săptămâni, timp în care, cu răbdare şi meticulozitate, pregăteşte mai mulţi saci cu cărbune de lemn pe care – legaţi pe o bicletă împinsă, pe jos, mai multe zile, preţ de zeci de kilometri – vrea să îi vândă la oraş în speranţa că va putea să ridice o casă pentru familia sa. Însă nici urmă de mizerabilism sau patetism în abordarea lui Emmanuel Gras. Dimpotrivă, acest film minunat, construit ca o epopee a luptei pentru existenţa de zi cu zi, se lasă impregnat de hotărârea, forţa şi demnitatea protagonistului.
5.„Cinema Novo”, Eryk Rocha
În acest impresionant film-eseu, Eryk Rocha investighează, într-un stil poetic, cea mai importantă mişcare din cinematografia din America Latină, Cinema Novo din Brazilia, apărută în anii `60 şi continuată până în anii `70. În demersul său, Eryk Rocha foloseşte fragmente din interviuri cu cei mai influenţi cineaşti ai respectivului val şi din cele mai cunoscute filme ale lor pentru a evidenţia greutatea artistică şi politică a mişcării. Formal, documentarul e realizat astfel încât să exprime ceva din noutatea, îndrăzneala şi radicalismul unuia din cele mai fascinante momente din istoria filmului mondial.
6.„Libera Nos”, Federica Di Giacomo
Tânăra regizoare italiană Federica Di Giacomo urmăreşte un preot catolic extrem de căutat pentru puterile sale de exorcizare şi câţiva enoriaşi care simt nevoia de a apela la acesta, din cauza unor momente în care par a fi posedaţi. Fără a se feri să filmeze câteva secvenţe din timpul unor procesiuni de exorcizare, Federica Di Giacomo evită totuşi senzaţionalismul şi tentaţia oricărei judecăţi. Mai mult, ea chestionează în permanenţă realitatea pe care o surprinde, lăsând spectatorului libertatea să creadă sau să respingă ceea ce vede. Un film cu multe momente destabilizatoare.
7.„A German Life”, Christian Krönes, Olaf S. Müller, Roland Schrotthofer, Florian Weigensamer
Având 104 ani la momentul filmării (şi murind la 106 ani, în 2017), Brunhilde Pomsel, cu un chip brăzdat de riduri şi extrem de expresiv, discută trecutul: al său, ca fostă secretară a ministrului nazist al propagandei, Joseph Goebbels, şi al ţării sale, Germania, în timpul nazismului. Un film tulburător, construit aproape numai din momente dintr-un interviu, redate în cadre alb-negru, sobre, şi declanşator al unor întrebări esenţiale: Cum am fi acţionat noi în locul ei? Cât de solide sunt reperele noastre morale?
8.„Mrs. Fang”, Wang Bing
Chiar dacă poate fi justificată o discuţie despre cât de etic este să filmezi o bătrână bolnavă pe patul de moarte, inclusiv până în momentul final, marele autor chinez de documentare Wang Bing reuşeşte un film echilibrat şi cerebral. Portretul pe care i-l face bătrânei Fang, surprinzând, cu delicateţe, degradarea sa fizică treptată, este unul lipsit de senzaţionalism. Mai mult, există o contrabalansare prin secvenţe de exterior, cu membri ai familiei mergând la pescuit în apele mizere din zona rurală săracă unde s-a oprit Wang Bing în acest nou demers al său de investigare a realităţilor necosmetizate din China. Un film apăsător, dar direct în abordarea unor teme grele: familia, boala, moartea.
9.„I Am Not Your Negro”, Raoul Peck
Regizorul Raoul Peck, născut în Haiti, îşi structurează filmul în jurul cărţii de memorii „Remember this House”, neterminată, a scriitorului şi activistului de culoare american James Baldwin. Un documentar alert şi captivant, construit ca un puzzle, care priveşte deopotrivă critic şi lucid problema rasismului în America modernă.
10.„L’Assemblée”, Mariana Otero
Regizoarea franceză Mariana Otero surprinde, cu o empatie amestecată cu luciditate, energia manifestanţilor care s-au adunat zilnic, timp de trei luni, începând cu 31 martie martie 2016, în Piaţa Republicii din Paris, încercând să inventeze o nouă formă de democraţie, într-o mişcare de protest devenită cunoscută sub numele de „Nuit debout”. Stând în mijlocul lor, Mariana Otero redă pasiunea cu care oameni de toate vârstele şi convingerile discută principii elementare ale democraţiei, căutând în acelaşi timp să găsească cele mai bune şi mai originale mijloace de a pune ordine în dezbateri şi o voce comună.
Bonus – două recuperări din 2015
„Homeland (Iraq Year Zero)”, Abbas Fahdel
Sunt câteva opţiuni regizorale excepţionale care fac din documentarul lui Abbas Fahdel, cineast irakian stabilit de la 18 ani în Franţa, o capodoperă. În primul rând, el filmează viaţa de zi cu zi a câtorva membri ai familiei sale din Irak, înainte şi după invazia americană din 2003, fără a oferi şi imagini cu războiul propriu-zis. Însă efectele acestui eveniment istoric asupra oamenilor simpli sunt evidenţiate tocmai prin constrastul dintre cele două părţi: liniştea din prima jumătate şi haosul din a doua jumătate. Apoi, forţa impresionantă a filmului nu ar fi avut acelaşi impact fără durata de 5 ore şi 30 de minute, care permite spectatorului o apropiere foarte mare de personaje, astfel că drama din final este devastatoare.
„Une jeunesse allemande” – Jean-Gabriel Périot
Este fascinant modul în care cineastul francez Jean-Gabriel Périot realizează, doar din imagini de arhivă, o descriere a apariţiei şi apoi ascensiunii grupului revoluţionar-terorist Facţiunea Armata Roşie din Republica Federală Germană, în anii `70, aducând în prim-plan figurile sale cheie. Filmul este o captivantă demonstraţie de montaj.
