ANALIZĂ Deşi doar câteva îşi găsesc loc în sălile de cinema, în distribuţii limitate care adună cel mult două mii de spectatori, documentarele româneşti merită o mai mare atenţie. Este un cinema interesat în special de personaje carismatice, cu vieţi ieşite din comun, şi mai puţin de realităţi sociale sau politice.
Un articol de Ionuţ Mareş|4 decembrie 2018
Oricât ar fi de paradoxal, pentru că vorbim de o nișă, este aproape imposibil de făcut o analiză exhaustivă a zonei de film documentar românesc (lungmetraj, mediumetraj și scurtmetraj). Este o secțiune cu contururi destul de fluide și, de aceea, greu de urmărit.
Cam toate documentarele de lungmetraj pot fi văzute de nucleul de cinefili interesați din cele câteva orașe mari sau medii cu cel puțin un cinematograf de artă sau cu o sală alternativă de proiecţie, asta și pentru că pot fi numărate pe degetele de la mâni și își găsesc ceva mai ușor drumul spre spectatori. Cele mai multe dintre ele ajung într-o distribuție limitată în cinematografe.
Ele nu reprezintă însă decât o parte din zona filmelor de nonficțiune. Foarte multe documentare, mai ales de mediumetraj și de scurtmetraj, rămân doar cu una-două proiecții din festivaluri (cele mai importante festivaluri din România dedicate documentarelor sunt Astra, de la Sibiu, și One World Romania și Docuart, de la București, plus caravanele lor aferente, dar cam toate evenimentele cinematografice au cel puțin o secțiune cu filme de nonficțiune, deci inclusiv românești). Sau au parte de câte o prezentare la televiziune ori pe vreo platformă, ceea ce le poate asigura o vizibilitate mai mare.
De aceea, chiar și unui jurnalist sau critic de cinema îi este dificil să țină pasul cu toate aparițiile.
Prin urmare, topul celor mai bune documentare românești ale lui 2018 se concentrează pe filmele de lungmetraj concepute a fi lansate în cinematografe, deci cu potențial de a fi văzute de un public ceva mai numeros. Fără a exclude şi excepţii.
Clasamentul ia în considerare nu doar documentarele distribuite în cinematografe în 2018 (iar cele mai multe dintre acestea au avut premiera mondială, în străinătate sau în țară, încă din 2017), dar și filme care vor ajunge în săli abia anul viitor, însă au putut fi văzute deja în cel puțin un festival din țară. În felul acesta, panorama aspiră să fie cât mai relevantă.
Majoritatea documentarelor din top au în centru un personaj carismatic, cu o poveste de viață ieșită din comun. Sunt ceea ce ar putea fi numite filme-portret. Pare a fi o opțiune regizorală destul de comodă și nu foarte originală, dovadă fiind chiar răspândirea sa.
Însă unghiurile din care sunt privite aceste personaje, precum și stilurile regizorale diferă, iar asta conferă fiecărui film un farmec aparte – de la stilistici convenționale și clasica (și destul de uzata) tratare observațională, până la abordări inventive, cum este cazul filmului de pe primul loc.
Sunt filme în care trecutul joacă un rol esențial și este adus în discuție fie prin imagini de arhivă, fie prin istorisiri directe ale personajului central. Sau printr-o combinație între cele două.
Cazul lui „Nu mă atinge-mă” („Touch Me Not”), controversatal și radicalul film experiment (amestec de ficțiune, documentar și workshop) al Adinei Pintilie, care de altfel va fi lansat în cinematografe abia la începutul lui 2019, va fi discutat la topul general al fimelor românești din acest an.
Cele mai bune documentare românești ale anului
1.„Fotbal infinit” (2018) – Corneliu Porumboiu
Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Berlinalei și lansat în cinematografe la scurt timp după festival (la 9 martie), „Fotbal infinit”, de Corneliu Porumboiu, nu poate fi decât pe prima poziție. Și asta pentru că este cel mai inventiv documentar românesc al anului.
Străbătut de un comic ingenios, ca toate filmele lui Corneliu Porumboiu, „Fotbal infinit” are în prim-plan un funcţionar din Vaslui, prieten al regizorului, şi ideile sale pretins revoluţionare de schimbare a regulilor din fotbal, dar aparent imposibil de pus în practică. De fapt, o adevărată filosofie de viaţă.
Este portretul unui om lucid căruia viaţa pare să-i fi oferit numai speranţe frânte, dar care îşi găseşte consolarea şi rostul în fascinantele gânduri care nu-i dau pace de mulţi ani. În fond, ideile mari pot apărea oriunde, chiar şi în cel mai uitat colţ din România şi din Europa. Împăcarea cu sine este lecţia indirectă pe care o oferă acest nou film mic, independent şi liber al unuia din cei mai originali autori români de cinema.
2-3. „Distanța dintre mine și mine” (2018) – Mona Nicoară
&
Pe următoare două poziții stau, la egalitate, două documentare ce ar urma să fie lansate în cinematografe abia anul viitor, dar au putut fi deja văzute în câteva festivaluri din străinătate și din țară: „Distanța dintre mine și mine” (2018), de Mona Nicoară, și „Timebox” (2018), de Nora Agapi.
„În distanța dintre mine și mine” (2018), pe care l-am văzut la Les Films de Cannes à Bucarest, regizoarea Mona Nicoară (împreună cu monteuza Dana Bunescu și pornind de la o idee a producătoarei Ada Solomon) o imortalizează pe cunoscuta poetă Nina Cassian (1924-2014).
Un documentar construit în mare parte pe fragmente relevante de interviuri filmate pe care Mona Nicoară i le-a luat scriitoarei în locuința acesteia. Interviuri în care, așezată pe canapea și fumând din țigară, Nina Cassian își povestește viața, în special din timpul comunismului, de la tânăra care a crezut în idealurile comuniste și până la scriitoarea matură și celebră dezamăgită și chiar critică la adresa regimului, din care a și fugit în cele din urmă.
Interviurile sunt completate cu imagini de arhivă fie cu Nina Cassian, fie cu diverse momente artistice sau de divertisment bazate pe texte sau compoziții muzicale ale ei. Un film fascinant, a cărui energie vine din carisma și inteligența unei scriitoare dispuse să își rememoreze cu umor, autoironie, spirit critic și luciditate o existență trăită în bună măsură într-o perioadă istorică dificilă.
Prezentat în premieră mondială la Festivalul Astra de la Sibiu (unde l-am și văzut) și inclus apoi în selecția prestigiosului Festivalul de la Ji.hlava, „Timbox” este un excelent documentar de debut realizat de Nora Agapi. Regizoarea îi face un portret tandru tatălui său – un bătrân din Iaşi, Ioan Matei Agapi, care a adunat în cutii mii de fotografii şi înregistrări pe peliculă făcute de-a lungul vieţii.
Portretul pe care Nora Agapi i-l trasează tatălui său se construiește exclusiv din imagini (noi sau vechi), într-o logică de montaj nu atât cronologică, cât mai ales sentimental-afectivă. De aici și senzația de libertate pe care o degajă filmul. O libertate în primul rând formală, care reflectă spiritul nonconformist al personajului.
Gestul regizoarei de a-și imortaliza într-un film tatăl este unul de o generozitate emoționantă – un mod de a-și exprima iubirea și de a-i continua pasiunea. Viața și arta merg mai departe.
………………………………………………………
După acest Top 3, urmează o serie de alte patru filme reușite (fără a fi și foarte ambițioase), care consolidează ideea că şi 2018 a fost un an bun pentru documentarul românesc.
„Licu, o poveste românească” (2017) – Ana Dumitrescu
Premiat în 2017 la DOK Leipzig şi lansat în cinematografe la 24 august 2018, „Licu, o poveste românească”, de Ana Dumitrescu, abordează indirect istoria ţării din ultimul secol prin portretul unui bătrân din Sibiu, care îşi povesteşte viaţa cu dezinvoltură.
Filmat, regizat și montat de cineasta franco-română Ana Dumitrescu (fostă fotojurnalistă), „Licu, o poveste românească” este un documentar intimist, în alb-negru, cu un singur personaj: Liviu Canţer, zis Licu, un bărbat de peste 90 de ani din Sibiu, fost inginer de uzină electrică, refugiat când era adolescent, împreună cu familia, în România, la începutul anilor `40, din nordul Bucovinei, ocupat în timpul războiului de URSS.
Licu este filmat, cu o cameră mereu fixă și atentă la micile gesturi, uneori în cadre contemplative şi foarte strânse pe chip, doar în locuința sa, o casă veche, în care trăiește singur după ce soția i-a murit în urmă cu câțiva ani. O astfel de opțiune regizorală creează un spațiu extrem de intim, cald și familiar între regizoare și protagonist, dar și între spectator și Licu.
„Procesul” (2017) – Claudiu Mitcu, Ileana Bîrsan
„Procesul” a avut premiera încă din 2017, la Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, iar apoi a mai fost proiectat în cadrul altor evenimente cinematografice, motiv pentru care a fost discutat și inclus în diverse topuri încă de anul trecut. Însă realizatorii săi, Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, au amânat lansarea în cinematografe pentru luna iulie 2018.
„Procesul” este un documentar captivant despre celebrul caz al lui Mihai Moldoveanu, bărbatul care a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susţine că nu a comis-o.
Un adevărat film de suspans, un pseudo-policier a cărui miză nu este însă atât demonstrarea nevinovăției lui Mihai Moldoveanu, un fost ofițer din armată, cât revelarea absurdității situației prin care a trecut bărbatul.
„Caisă” (2018) – Alexandru Mavrodineanu
Prezentat de asemenea în premieră la TIFF, dar în acest an, și apoi în deschiderea Docuart, „Caisă”, de Alexandru Mavrodineanu, are programată lansarea abia în 2019.
Este un documentar despre relaţia imprevizibilă dintre un antrenor de box şi cel mai bun elev al său. Un film simplu, fără zorzoane, dar cu puterea să emoţioneze.
„Dacii liberi” (2018) – Monica-Lăzurean Gorgan, Andrei Gorgan
Scris şi regizat de Andrei Gorgan şi Monica-Lăzurean Gorgan, documentarul „Dacii liberi”, cu premiera mondială în acest an la TIFF și lansat în cinematografe la 30 noiembrie, este o incursiune rară în lumea aşa-numiţilor dacopaţi, de la cei mai înverşunaţi la cei mai puţin înflăcăraţi. Un univers în bună măsură caraghios prin seriozitatea cu care vehiculează teorii dintre cele mai absurde.
Cei doi cineaști folosesc un dispozitiv simplu și eficient: pun în prim-plan diferite persoane, toate fiind într-o măsură mai mare sau mai mică adepte ale opiniei privind caracterul extraordinar al culturii dacice, și le oferă ocazia să vorbească sau să își manifeste ideile în care cred.
Această opțiune are o premisă generoasă, pentru că nu pornește cu o atitudine de superioritate față de cei filmați, lucru important pentru a le câștiga încrederea și a-i face să se deschidă.
Camera este cât mai puțin intruzivă, comentariul din off lipsește, iar imaginile dezvăluie, la un prim nivel, curiozitatea reală a realizatorilor de a-i cunoaște pe protagoniști.
Însă această perspectivă aparent obiectivă, observațională, cerebrală, este dublată, contrabalansată, de un montaj subtil care construiește un comic discret și sugerează poziția de detașare, uneori chiar ironică, a celor doi regizori.
Mențiuni speciale
Realizat în principal pentru televiziune, cu sprijinul TVR (unde a şi fost difuzat în noiembrie 2017), dar cu o anunțată lansare restrânsă şi în cinematografe în decembrie 2018, „Popeasca” este un documentar simplu şi eficient, pe alocuri încărcat de emoţie, despre Stela Popescu, regizat chiar de nepoata actriţei, tânăra cineastă Stanca Radu.
Departe de a fi inovator și fără a-și asuma mari riscuri, dar știindu-și bine țintele (și anume, să facă un portret onest al actriței, destinat unui public cât mai larg, așa cum Stela Popescu a fost îndrăgită de marele public), „Popeasca” este un documentar mai mult decât agreabil. Deși nu aduce lucruri noi despre o personalitate căreia i-a plăcut întotdeauna atenția celorlalți, filmul are farmec prin pendularea între strălucirea spectacolelor de televiziune din tinerețe, redate prin imagini de arhivă, și firescul vieții la bătrânețe – un montaj ce permite și o subtilă meditație asupra trecerii timpului.
Prezentate în festivaluri din țară încă din 2017, dar recuperate de mine abia în 2018, „Ionaș visează că plouă”, de Dragoș Hanciu, și „Antonio și Catarina”, de Cristina Haneș, sunt două documentare de scurtmetraj extrem de ambițioase și ofertante, realizate de doi tineri cineaști talentați, despre care cu siguranță vom mai auzi.
Cazul „România neîmblânzită”
Un caz special în acest an a fost documentarul „România neîmblânzită” (2018), un film care, conform datelor adunate de site-ul Cinemagia, a strâns de la lansarea în cinematografe, la începutul lunii aprilie, peste 80.000 de spectatori. O cifră fabuloasă pentru un documentar.
Tehnic, „România neîmblânzită” nu este o producție românească, ci un film străin despre România.
Comandat de o companie, Auchan Retail România (și produs împreună cu ONG-ul de mediu TENT), „cu ocazia centenarului Marii Uniri” (după cum este scris pe site-ul filmului), şi parte a unui presupus „proiect amplu de responsabilitate socială”, documentarul, realizat de o companie britanică de producţie, Off the Fence, și încadrabil în categoria filmelor pe teme ecologice, pare să aibă o ţintă foarte clar stabilită.
Este vorba de a ajunge la un public cât mai larg, de toate vârstele şi categoriile sociale, dornic să (re)descopere „frumuseţile României” – natura, cu fauna şi flora ei, pusă în opoziție, schematic, cu lumea urbană dominată de om -, de această dată într-un cinematograf.
Și asta pare a fi singura miză a acestui film care, altfel, e lipsit de personalitate, de valoare cinematografică și de o voce auctorială (ca regizor este menționat un anume Thomas Barton-Humphreys): permite vizionarea pe marele ecran a unor imagini pe care spectatorii le asociază de obicei cu un anume tip de producții de televiziune.
…………………………….
Celelalte documentare care au ajuns în 2018 în cinematografe sunt: „Călugărițele vrăjitoare” (2017, r. Marius Th. Barna); „Comoara naivă” (2018, r. Copel Moscu); „Sunt însărcinată în România” (2016, r. Jesús del Cerro).
Câteva documentare de mediumetraj sau de lungmetraj care au putut fi văzute doar în festivaluri și care merită menționate: „Portavoce” (2018, r. Ruxandra Gubernat, Henry Rammelt); „Aniversare” (2018, r. Claudiu Mitcu); „Nussbaum 95736” (2017, r. Csibi László); „Poftiți, vă rog!” (2018, Szilard Serestely).
