TOP Cele mai bune documentare românești din 2020
https://www.ziarulmetropolis.ro/top-cele-mai-bune-documentare-romanesti-din-2020/

TOP Într-un an în care realitatea a făcut concurenţă scenariilor apocaliptice, documentarele româneşti s-au remarcat mai mult ca oricând. Sunt multiple explicaţii, însă e o certitudine că 2020 a fost un moment de vârf, care ar putea fi încununat chiar cu o nominalizare la Oscar pentru „colectiv”, de Alexander Nanau.

Un articol de Ionuţ Mareş|3 decembrie 2020

Anul 2020 a fost unul special pentru documentarul românesc. Iar ecourile sale încă nu s-au încheiat, pentru că reacțiile extrem de bune din presa internațională de limbă engleză, specializată sau generalistă, prilejuite de lansarea „colectiv” în Marea Britanie și SUA, dar și culoarul favorabil creat de criza pandemică și de sensibilitatea la nivel mondial la teme precum corupția și importanța mass-media, dau speranțe că la începutul lui 2021 am putea auzi de o nominalizare la Premiile Oscar pentru filmul lui Alexander Nanau. Ar fi o premieră și un moment istoric.

Până atunci însă, „colectiv” este nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film (care vor fi anunțate la 12 decembrie), alături de un alt documentar românesc, „Acasă”, de Radu Ciorniciuc. Prezența celor două filme printre cele șase nominalizări la categoria documentar este confirmarea unor trasee festivaliere impresionante, dar și a unei foarte călduroase receptări internaționale.

Sigur, „colectiv” a avut premiera mondială în a doua parte a lui 2019, în selecția oficială a Festivalului de la Veneția (unde de vreo 20 de ani nu mai ajunsese un lungmetraj românesc). Dar lansarea în cinematografele din România s-a făcut la sfârșitul lunii februarie. Însă, după două săptămâni cu multe proiecții speciale cu săli pline, a fost întreruptă de închiderea cinematografelor din cauza pandemiei de coronavirus. Ulterior, filmul a ajuns pe postul de televiziune HBO și pe platforma HBO GO, în paralel cu parcursul său internațional (noi festivaluri și distribuții în câteva țări).

Un circuit asemănător a avut și „Acasă”, debutul în cinema al jurnalistului Radu Ciorniciuc. Filmul a bifat premiera la începutul anului, tot la un mare festival, Sundance, iar apoi a fost selectat la mai multe alte festivaluri din străinătate și din țară, pentru ca în septembrie să profite de fereastra cât au mai fost deschise cinematografele (indoor și outdoor) și să aibă parte de o lansare națională restrânsă, urmată de acostarea tot pe HBO și HBO GO.

Printre diversele efecte ale pandemiei asupra micii industrii românești de film a fost și faptul că a permis ca documentarele să ajungă în centrul atenției (de exemplu, secțiunea de la TIFF dedicată cinematografiei române a fost dominată de documentare).

Explicațiile sunt mai multe. Unele dintre documentare avuseseră deja premiera mondială la sfârșitul anului trecut și la începutul acestui an (cum s-a întâmplat cu „colectiv” și „Acasă”), deci parcursul lor ulterior nu prea mai putea fi oprit, chiar dacă, bineînțeles, a avut de suferit de pe urma crizei sanitare, în special prin faptul că ele nu au putut ajunge la un număr mai mare de spectatori.

Apoi, festivalurile internaționale dedicate documentarelor au fost mai îndrăznețe în a-și menține edițiile din acest an, chiar dacă în format online sau într-o expunere hibridă, parțial și pentru că mizele financiare ale tuturor celor implicați sunt mult mai mici decât în cazul evenimentelor-colos care pun accentul în mare măsură pe filmele de ficțiune. Iar asta a dat o șansă și documentarelor românești.

În plus, circuitul obișnuit al filmelor de ficțiune românești – care presupune o premieră mondială într-un festival de preferință important, urmată de alte selecții și apoi de lansarea în sălile din România – a fost bulversat.

Chiar dacă au existat câteva titluri de ficțiune în festivalurile din acest an, foarte probabil că numărul lor a fost mai mic decât în mod obișnuit. Iar producătorii și distribuitorii unor astfel de titluri, din cauza costurilor de realizare și de promovare mai mari, dar și a diferitelor cerințe prevăzute de sistemul internațional de coproducție și de finanțare, au ezitat să încerce lansări limitate în cinematografe (peste vară, outdoor, sau în fereastra din septembrie și într-un număr mai mic de orașe) ori direct în online (pe tot mai numeroasele platforme). Lumea așteaptă ca în 2021 să se revină la o situație cât mai apropiată de normalitatea de până la pandemie.

Pe acest fundal, documentarele și-au găsit mai ușor culoarul, asta și pentru că oricum nu aspirau prea tare și nu aveau mari șanse să fie primite la multiplexurile râvnite de filmele de ficțiune (în absența unei rețele satisfăcătoare de săli de filme de autor). Așa că unele s-au sacrificat prin lansări limitate în câteva cinematografe (deseori urmate și de plasarea la televiziuni sau în mediul online).

Bineînțeles, vizibilitatea lor, cel puțin în rândul celor care sunt atenți la domeniul cinematografic, e susținută și de creșterea semnificativă a numărul de titluri față de ultimii ani, ca rezultat al unui amestec de factori (de la faptul că s-a nimerit ca unele proiecte finanțate de CNC să aibă scandența în acest an, până la o democratizare a mijloacelor de producție și de filmare și un mai mare curaj al unei noi generații de a-și spune problemele). Încurajați de succesele festivaliere din 2019 și 2020, dar și pe fondul unor nemulțumiri adunate în timp legate de concursurile de la CNC dedicat documentarului, mai mulți producători, în frunte cu Monica Lăzurean-Gorgan, care e și o cunoscută regizoare, au lansat și o campanie, „Documentarul contează!”. Scopul este de a atrage atenția asupra nevoii ca acest gen tot mai răspândit să primească un mai mare sprijin de la CNC, prin modificări de legislație.

Atunci când vorbesc de documentarele românești din acest an, iau în considerare întreaga varietate de proiecții, cu atât mai mult cu cât s-ar putea ca 2020 să schimbe noțiunea de premieră națională. Faptul că un film a fost proiectat online în România în cadrul unui festival timp de o zi sau la un cinematograf virtual timp de o seară, deci teoretic a existat posibilitatea să fie văzut de sute sau mii de spectatori din toată țara (deseori echivalentul spectatorilor care ar fi ajuns la el în sălile de cinema), se consideră că a avut premiera? Cine va mai merge să îl vadă în cinematografe, în eventualitatea că realizatorii săi vor miza pe o relansare anul viitor? Sunt întrebări la care răspunsurile încă sunt neclare.

Prin urmare, topul meu, care e pur subiectiv și inevitabil capricios, ține cont de toate formele în care au putut fi văzute documentarele românești în haosul din ultimele aproape 12 luni: cu premiera mondială la sfârșit de 2019, dar cu (cvasi)lansarea națională în acest an; cu premiera mondială în 2020, urmată ori doar de câteva proiecții fizice în festivaluri din țară (în așteptarea unei lansări tradiționale anul viitor), ori de o lansare (cel puțin parțială) direct online sau la TV.

Înainte de trece la enumerarea opțiunilor, mai e nevoie de o explicație. Deși sunt de o diversitate destul de mare – tematică și, într-o măsură mai mică, stilistică -, documentarele românești din 2020 pot fi incluse în trei categorii principale.

Pe de o parte, sunt regizorii care refuză să vorbească despre ei (sau o fac într-o măsură aproape imperceptibilă) și aleg în schimb subiecte de impact din sfera socială, politică, istorică, ceea ce oferă reflecții mai pronunțate asupra societății în care trăim (cele mai vizibile exemple ar fi „Ieșirea trenurilor din gară”, de Radu Jude și Adrian Cioflâncă, „colectiv”, „Acasă”, „Lemn”, ultimul de Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinzinger).

Apoi, ar fi documentarele care nu au ambiția de a radiografia direct probleme sociale grele și ai căror autori, deși pornesc de la ceva personal, preferă să pună în prim-plan fie oameni simpli, necunoscuți (de pildă, „Copii pierduți pe plajă”, de Alina Manolache, „Așteptați răspunsul operatorului”, de Pavel Cuzuioc), fie oameni mai mult sau mai puțin excepționali („Profu`”, de Alex Brendea).

În fine, mai sunt și regizorii care își asumă riscul și expunerea de a vorbi despre ei și despre relațiile cu cei foarte apropiați, ceea ce aduce inevitabil o încărcătură emoțională suplimentară și pare a permite o mai mare libertate formală („Noi împotriva noastră”, de Andra Tarara, „Totul nu va fi bine”, de Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom, „Tatăl nostru”, de Andrei Dăscălescu, „Casa cu păpuși”, de Tudor Platon). Avântul pe care l-a luat acest gen reflectă una din schimbările de profunzime din cinematografia română din ultimii ani – apropierea de un cât mai mare intimism.

Bineînțeles, granițele sunt fluide, așa că aceste categorii se pot uneori intersecta sau suprapune. Cel mai potrivit exemplu este „Delta Bucureștiului”, de Eva Pervolovici, care are câte ceva din fiecare zonă menționată mai sus.

Și ca o dovadă că influența documentarului e tot mai mare, 2020 a adus în cinematografe, din păcate cu lansări întrerupte de pandemie, filme greu de încadrat precum „Tipografic Majuscul”, unde Radu Jude pune împreună elemente de ficțiune și de teatru (prin actori și decoruri) și de documentar de montaj (prin imagini din arhiva televiziunii), și „Ivana cea Groaznică”, în care Ivana Mladenovic joacă o versiune ficționalizată a ei însăși și își aduce pe ecran familia din Serbia (am lăsat aceste două lungmetraje în afara listei de mai jos, dar textele despre ele pot fi găsite aici și aici).

Pentru că am scris aproape despre toate documentarele românești importante din 2020 și pentru că le-aș nedreptăți dacă m-aș rezuma aici la o descriere doar de câte un paragraf, în titlul fiecăruia e disponibil un link prin care se poate ajunge la cronicile în care le comentez mai pe larg (iar în acest fel îmi justific și opțiunile).

Am ales cele trei filme care m-au stimulat cel mai mult:

1.„Ieșirea trenurilor din gară” – Radu Jude, Adrian Cioflâncă

2.„colectiv” –  Alexander Nanau

3.„Noi împotriva noastră” – Andra Tarara

Ele sunt urmate de o listă aleatorie de alte zece titluri care mi-au atras atenția în diverse feluri (fără să mă fi sedus până la capăt) și care ar merita de asemenea reținute. Toate dau seama de vitalitatea neașteptată a documentarului:

„Totul nu va fi bine” – Adrian Pîrvu şi Helena Maksyom

„Așteptați răspunsul operatorului” – Pavel Cuzuioc

„Delta Bucureștiului” – Eva Pervolovici

„Acasă” – Radu Ciorniciuc

„Tatăl nostru” – Andrei Dăscălescu

„Casa cu păpuși” – Tudor Platon

„Copii pierduți pe plajă” – Alina Manolache

„Lemn” – Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst, Ebba Sinzinger

„Profu`” – Alex Brendea

„A Rifle and a Bag” – Cristina Haneș, Isabella Rinaldi, Arya Rothe

O menționare specială merită primul documentar românesc despre viața în pandemie, filmul-omnibus „Călătorie în jurul casei de 60 de zile”, de Alina Manolache, Alexandru Solomon, Laura Pop, Andra Tarara & David Schwartz, Vlad Petri și Teona Galgoțiu – rezultat dintr-un proiect inițiat de Festivalul Filmului European, organizat de ICR. Deși eclectic și inegal (favoritele mele sunt scurtmetrejale semnate de Vlad Petri, Alina Manolache și Alexandru Solomon), filmul este o bună reflecție, prin ochii unor regizori de diferite generații, asupra alienării din acest an teribil.

Aș semnala de asemenea și patru documentare de scurtmetraj: „Autoportret”, de Radu Jude, „3 mm”, de Radu Muntean, „Reflexii în Est”, de Andreea Borțun, și „Școlile nu se mai deschid”, de Ana Drăghici și Paul Negoescu.

 

La final, consemnez alte câteva titluri care au putut fi văzute în 2020 (fără pretenția ca lista să fie completă): dintre cele cu premiera absolută în festivaluri în acest an – cu unele calități, dar fără mari ambiții au fost: „23 august 1944/2019”, de Andra Tarara, David Schwartz și Roland Ibold, „Toate râurile se varsă în mare și marea nu se umple niciodată”, de Claudiu Mitcu, „Păr”, de Florin Iepan, și docudrama „Siberia din oase”, de Leontina Vatamanu; alte două lungmetraje au fost chiar lansate în cinematografe (motiv pentru care am și scris despre ele), însă sunt extrem de slabe: „Nostalgia dictaturii”, de Marius Th. Barna, și „30 de ani și 15 minute”, de Ștefan Mandachi; tot în săli au ajuns și „Grădina Sovietică”, de Dragoș Turea, și „Superhombre”, de Lucian Mircu și Mircea Gherase, dar ambele au avut premiera în festivaluri din țară în 2019.

31
/05
/22

Vara începe cu o veste bună – sau, mai degrabă, două! Centrul Ceh vă invită din nou la proiecții de film pe strada Ion Ghica 11. Documentary Mondays și Fiction Tuesdays reîncep pe 6 și 7 iunie, după ce timp de 2 ani s-au desfășurat în format online. Iubitorii de filme cehe și de documentare pot vizita din nou unul dintre cele mai îndrăgite institute culturale din București, unde sunt așteptați cu bere cehă și o atmosferă prietenoasă.

25
/05
/22

La doar un an de la redeschiderea cinematografelor din țară (post pandemie), lanțul de cinematografe Cineplexx face anunțul primei investiții importante: First Class Cinema – serviciul premium de la Cineplexx Băneasa. Deschisă publicului cinefil din 25 mai, locația VIP reprezintă o reconfirmare a angajamentului pe care compania și l-a luat pentru dezvoltarea industriei naționale și menținerea experienței de cinema în topul preferințelor românilor.

15
/05
/22

TIFF propune la ediţia din acest an un Focus Polonia, care cuprinde o selecție a Festivalului Internațional de Film New Horizons din Wrocław, producții contemporane, filme cult  și o retrospectivă Krzysztof Kieślowski.

12
/05
/22

“Unde este Anne Frank?, în regia israelianului Ari Folman, este o modalitate inedită prin care publicul poate aprofunda istoria dincolo de manualele școlare sau cărțile de istorie, un promotor al memoriei și al cultivării valorilor democratice, un instrument al educației despre Holocaust, despre importanța combaterii discriminării, rasismului și a atitudinilor extremiste”, declară reprezentanții Institutului Național pentru Studierea Holocaustului în Romania “Elie Wiesel”, în contextul lansării filmului în cinematografele din țară începnd cu 20 mai.