TOP Cele mai bune filme din 2019 - Ziarul Metropolis

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

Un articol de Ionuţ Mareş|29 decembrie 2019

O să încep cu câteva filme de ficţiune din 2018 (topul pe respectivul an e disponibil aici) pe care le-am recuperat abia în 2019, când au şi intrat în cinematografele de la noi, şi care merită reţinute:

– „Vice”, de Adam McKay – o satiră savuroasă la adresa puterii.

– „El reino”, de Rodrigo Sorogoyen – un thriller politic extrem de alert, de bine condus și de relevant.

– „Border”, de Ali Abbasi – un fantasy foarte inventiv.

– şi, favoritul absolut, pe care l-am apărat cu îndârjire în faţa mai multor prieteni dezamăgiţi (treaba lor!), minunatul „Amanda”, de Mikhaël Hers – cronica plină de delicateţe a relaţiei dintre un tânăr şi nepoata sa, în Parisul de după un atac terorist.

Dintre filmele din 2018 care nu au fost distribuite, dar care au ajuns în diferite festivaluri de la noi în 2019, nu pot uita:

–„An Elephant Sitting Still”, de Hu Bo – un mare film-elegie de aproape patru ore, singura realizare a unui regizor care s-a sinucis imediat după finalizarea sa, la nici 30 de ani.

– miniseria „Coincoin et les z’inhumains”, de Bruno Dumont – o comedie exuberantă, doldora de gaguri deștepte.

La capitolul filme din 2019, dintre cele lăudate, și prin urmare cu potențial de a intra în topul personal, nu am reușit să văd „Atlantics”, de Mati Diop, laureat cu Marele Premiu al Juriului la Cannes („Atlantics” și „Mektoub, My Love: Intermezzo”, de Abdellatif Kechiche, sunt singurele filme din competiția de pe Croazetă pe care le-am ratat) și lansat pe Netflix, „J’accuse”, de Roman Polanski, „Midsommar”, de Ari Aster, „Uncut Gems”, de Benny și Josh Safdie, și nici câştigătorul de la Locarno, „Vitalina Varela”, de Pedro Costa. Vor rămâne eventual pentru topul de recuperări pe 2020.

Nu am ratat în schimb cele trei filme americane vedetă din competiția de la Veneția: „Joker”, de Todd Phillips, „Ad Astra”, de James Gray, și „Marriage Story”, de Noah Baumbach, însă nici unul nu a fost suficent de stimulant sau de original pentru a fi reținut printre marile filme ale anului.

Mi-a plăcut în schimb mai mult „The Irishman”, de Martin Scorsese, un film care a fost înțeles în bună măsură greșit la noi – lumea s-a plâns că sunt ridicoli în roluri de mafioți niște „moși” ca Robert De Niro, Al Pacino și Joe Pesci, când de fapt filmul este tocmai despre măști, despre bătrânețe și despre felul în care ne raportăm astăzi la acești mari actori și la cariera lor în astfel de filme cu gangsteri. („The Irishman”, produs și lansat de Netflix, a marcat o premieră în România – prima proiecție de presă organizată de această platformă, la Teatrul Odeon din București).

Tot dintre filmele despre care s-a discutat mult, m-au lăsat relativ indiferent, dar fără să-mi fi displăcut, „The Souvenir”, de Joanna Hogg, și „The Lighthouse”, de Robert Eggers, pentru că sunt ostentativ-formaliste, precum și „Once Upon a Time… in Hollywood”, de Quentin Tarantino.

Topul filmelor favorite din 2019 cuprinde mai multe titluri de la Cannes, care a avut o ediție foarte bună, dar și câte un titlu de la Veneția, Berlin și Sundance, plus o plăcere vinovată din (aproape) mainstream-ul american.

10. „Us”, de Jordan Peele – un horror ingenios care vorbeşte despre eterna iluzie destrămată a visului american şi a fericirii obligatorii.

9. „Divine Love”, de Gabriel Mascaro – o distopie înfricoșătoare despre o societate dominată de religie.

8. „About Endlesness”, de Roy Andersson – un montaj vag narativ cu scene de un comic negru și absurd despre ridicolul vieții.

7. „Jeanne”, de Bruno Dumont – un musical iconoclast cu Ioana d’Arc realizat de unul dintre cei mai ambițioși cineaști francezi ai momentului. Suficient.

6. „Bacurau”, de Kleber Mendonça Filho şi Juliano Dornelles – thriller, film politic, plus ceva horror, neo-western și SF. Un amestec exploziv. Și un film memorabil.

5. „Dolor y Gloria”, de Pedro Almodóvar – un film senin, despre cum amintirea copilăriei, a tinereţii şi a primelor pulsiuni devine sursă de creaţie şi antidot la depresie.

4. „The Invisible Life of Eurídice Gusmão”, de Karim Aïnouz – un film de epocă poetic, feminist fără a fi și demonstrativ, foarte emoționant.

3. „Parasite”, de Bong Joon-ho – o satiră de o virtuozitate scenaristică şi regizorală care transformă premisa simplă a inegalităţilor sociale într-un discurs deopotrivă comic şi perturbator, distractiv şi caustic, despre lumea de astăzi.

2. „It Must Be Heaven”, de Elia Suleiman – fiecare nou film al cineastului palestinian este un eveniment. Acum, îl regăsim pe Elia Suleiman în rolul unui regizor taciturn care pleacă din Palestina sa natală pentru a încerca să facă un film la Paris sau la New York, prilej de a observa comicul, dar și pericolele unor societăți tot mai militarizate, în secvențe-gaguri fermecătoare.

1. „Synonyms”, de Nadav Lapid – un film teribil de original, care nu a fost din păcate distribuit la noi, dar a ajuns în câteva festivaluri din ţară, după ce a luat un foarte justificat Urs de Aur la Berlin.

„Synonyms” se bazează pe experiențe din viața lui Nadav Lapid: protagonistul (Tom Mercier) este un tânăr israelian traumatizat de trecutul său de militar, care ajunge la Paris, unde refuză să mai vorbească limba natală, învață franceza pornind de la sinonime, pe care le repetă obsesiv, și încearcă să se integreze în noua societate, prin intermediul unui cuplu de burghezi francezi.

Este un film despre un alienat, un inadaptat, de o mare libertate formală, ceea ce i-a adus lui Nadav Lapid comparații cu Godard. O critică dură atât la adresa societății israeliene, cât și a celei franceze și, implicit, occidentale.