TOP Cele mai bune filme româneşti din 2017 - Ziarul Metropolis

SPECIAL Anul 2017 nu a fost nici rău, dar nici extraordinar de bun pentru cinematografia română – nici un foarte mare film. 20 de filme de ficţiune lansate în săli, trei documentare bune, câteva prezenţe în festivaluri (însă fără Cannes), surprinzător de multe debuturi şi câţiva actori foarte tineri şi promiţători.

Un articol de Ionuţ Mareş|11 decembrie 2017

Aproape miraculos, date fiind bâlbâielile legislative din ultimii doi ani, lipsa unui concurs de proiecte la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) în 2015 şi dezinteresul constant al publicului şi al autorităţilor, s-au lansat în cinematografe, după propria numărătoare, nu mai puţin de 20 de lungmetraje de ficţiune (între care nu a existat însă nici un foarte mare film) şi 5 lungmetraje documentar.

Nu e o cifră chiar rea (unele au fost independente, adică fără bani de la CNC), deşi numărul spectatorilor s-a dovedit mult mai mic decât în 2016 – în lipsa unor comedii cu mare succes la public ca „Două lozuri”, de Paul Negoescu, şi „Selfie 69”, de Cristina Iacob (peste 100.000 de spectatori fiecare în 2016).

În topurile de mai jos, am ţinut cont strict de filmele de ficţiune sau documentare lansate în cinematografe (unele au avut premiera mondială în festivaluri încă din 2016).

În 2017, au mai fost prezentate în festivaluri internaţionale sau din ţară alte câteva filme, însă ele vor ajunge în săli în 2018, astfel că le vom discuta pe larg anul viitor: „Pororoca”, de Constantin Popescu, „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, de Ivana Mladenovic, „Charleston”, de Andrei Creţulescu, documentarul „Procesul”, de Claudiu Mitcu şi Ileana Bîrsan, „The Wonderers”, de Dragoş Buliga, „Scurtcircuit”, de Cătălin Saizescu, „În pronunţare”, de Mihaela Popescu.

Tot anul viitor ar putea fi lansate, printre altele, următoarele titluri, aflate în prezent în diferite stadii de realizare: „Alice T”, de Radu Muntean, „Pentru asta te-ai născut?”, de Radu Jude, „Dragoste I: Câine”, de Florin Şerban, „Moromeţii 2”, de Stere Gulea, „Luna de miere”, Ioana Uricaru, „Nu mă atinge-mă”, de Adina Pintilie, „Un om la locul lui”, Hadrian Marcu, „Never Let It Go”, de Paul Negoescu, noi filme de Andrei Cohn şi Tudor Giurgiu, un debut al lui Bogdan Theodor Olteanu („Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă”), precum şi documentarele „Fotbal infinit”, de Corneliu Porumboiu, şi „Things We Said Today”, de Andrei Ujică. La acestea se vor adăuga, cu siguranţă, şi alte titluri.

………………………….

Cele mai bune 2+1 filme din 2017:

Cele mai bune două filme de ficţiune ale anului au avut premiera mondială în festivaluri în 2016, dar au putut fi văzute în cinematografe în 2017. Din păcate, conform numărătorii realizate de site-ul Cinemagia, au fost printre cele mai puţin vizionate filme româneşti.

„Fixeur” – Adrian Sitaru (4.700 de spectatori)

„Fixeur” este cel mai complex film al lui Adrian Sitaru. O operă de maturitate artistică, în care experimentele extravagante sunt abandonate în favoarea unei regii mai subtile, pusă în slujba relevării sensurilor multiple ale unei naraţiuni provocatoare.

„Ultima zi” – Gabriel Achim (puţin peste 1.000 de spectatori)

Promovat prin formularea de „thriller comic”, „Ultima zi” este o îndrăzneaţă parabolă apocaliptică minimalistă, în care umorul negru şi absurdul degenerează în tragic.

Topul este completat tot cu un film cu premiera mondială în 2016 (în deschiderea Festivalului Internaţional de Film Transilvania) şi ajuns în săli la începutul lui 2017:

„6,9 pe scara Richter” – Nae Caranfil (33.000 de spectatori)

„6,9 pe scara Richter”, noua comedie cu momente onirice şi muzicale a lui Nae Caranfil, are şanse să rămână drept unul din cele mai excentrice filme din istoria cinematografiei române.

Toate filmele româneşti care au fost lansate în cinematografe în 2017 şi care nu sunt debuturi: „6,9 pe scara Richter”, Nae Caranfil; „Fixeur”, Adrian Sitaru; „Ana, mon amour”, Călin Peter Netzer; „Portrete în pădure”, Dinu Tănase; „Vizitatorul”, Jamil Hendi; „Vara s-a sfârşit”, Radu Potcoavă; „Ultima zi”, Gabriel Achim; „Breaking News”, Iulia Rugină; „Perfect sănătos”, Anca Damian; „Aniversarea”, Dan Chişu; „Hawaii”, Jesus del Cerro; „Ghinionistul”, Iura Luncaşu.

Debuturi

Una din cele mai importante transformări din cinematografia română a ultimor doi-trei ani, accentuată în 2017 şi care va continua şi în 2018, este apariţia mai multor regizori debutanţi. E un mic semnal al diversificării.

Pe de o parte, în aceşti ani s-a remarcat o tendinţă de contestare a direcţiilor estetice principale ale Noului Val şi de căutare a unor noi forme de exprimare: filmul de gen, filmul „internaţional” sau filmul care îşi propune să atragă un public mai larg – „Lumea e a mea” (2015), de Nicolae Constantin Tănase; „Câini” (2016), de Bogdan Mirică; sau, în 2017, „La drum cu tata”, de Anca Miruna Lăzărescu, şi „Un pas în urma serafimilor”, de Daniel Sandu.

Pe de altă parte, au fost debuturi situate în siajul Noului Val: „Discordia” (2016), de Ion Indolean; „Dublu” (2016), de Catrinel Dănăiaţă; sau, în 2017, „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, de Emanuel Pârvu, şi „Mariţa”, de Cristi Iftime.

Un adevărat punct de cotitură îl va reprezenta, în 2018, debutul în lungmetrajul de ficţiune al tinerei regizoare Ivana Mladenovic (născută în Serbia, dar cu studii în România): „Soldaţii. Poveste din Ferentari”, cel mai îndrăzneţ prim film românesc al acestor ani.

Cel mai bun debut din cinematografe în 2017:

„Mariţa” – Cristi Iftime

Un film despre stările şi emoţiile pe care le declanşează atmosfera unică dintr-o familie, fie una chiar şi destrămată şi reunită doar pentru o seară de Crăciun. Este construit din lungi planuri-secvenţă, fără ca această alegere regizorală să fie gratuită sau semnalul unei lipse de inventivitate: ea permite spectatorului să petreacă mai mult timp cu personajele, să se apropie de ele, să le observe comportamentul în continuitatea gesturilor fireşti, familiare, şi felul de a fi. O astfel de abordare lasă timp pentru ca trecutul să invadeze, discret, prezentul.

Toate debuturile lansate în săli în 2017: „La drum cu tata”, Anca Miruna Lăzărescu; „Departe de tine”, James Pillion; „Un pas în urma serafimilor”, Daniel Sandu; „Octav”, Sergiu Ioan Celibidachi; „Capace”, Sorin Marin şi Tudor Seichea Marin; „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, Emanuel Pârvu; „Mariţa”, Cristi Iftime; „Dimineaţa care nu se va sfârşi”, Ciprian Mega.

Cele mai bune documentare:

2017 a fost un an bun pentru filmul românesc de non-ficţiune, cu câteva titluri îndrăzneţe. Pentru top, am luat în considerare doar cele câteva documentare de lungmetraj lansate în cinematografe. Altfel, numărul filmelor de nonficţiune (de scurtmetraj, de mediumetraj şi de lungmetraj) este mult mai mare (şi tot mai mare în ultimii ani), cele mai multe ajungând însă numai în festivaluri şi/sau la televiziune.

1.„Ouăle lui Tarzan”, Alexandru Solomon (2.100 de spectatori)

Ieșind din România și din trecutul sau actualitatea ei, cunoscutul regizor Alexandru Solomon merge în Abhazia pentru a filma un institut de primatologie, deschis de sovietici în anii `20, și pe câțiva dintre angajați – vârstnici și tineri, într-o opoziție între generații menită a evidenția și mai mult permanentul dialog dintre istorie și prezent, un contrast între mentalități și credințe diferite, între ateismul vechilor oamenilor de știință și religiozitatea timidă a tinerilor cercetători. Și oferă foarte probabil cel mai ambițios documentar al său, datorită numeroaselor straturi de interpretare pe care le deschide.

2.„Ţara moartă”, Radu Jude (5.100 de spectatori)

Noul film al lui Radu Jude, prima sa încercare de non-ficţiune, este probabil cel mai radical şi anti-spectacular documentar românesc post-2000. O operă cinematografică ambiţioasă formal şi polemică prin subiect.

3.„Planeta Petrila”, Andrei Dăscălescu (aproape 4.000 de spectatori în cinematografe; lansat de asemenea şi pe HBO)

Un documentar impregnat deopotrivă de umor şi de tristeţe, de reflecţie şi de activism.

Documentarele lansate în cinematografe în 2017 (în cazul filmelor de non-ficţiune nu se poate vorbi de o distribuţie obişnuită, ci de una restrânsă la doar câteva săli): „Varză, cartofi şi alţi demoni”, Şerban Georgescu; „Planeta Petrila”, Andrei Dăscălescu; „Ţara moartă”, Radu Jude; „Ouăle lui Tarzan”, Alexandru Solomon; „Lovesc, deci exist”, Mariu T. Barna. Trebuie adăugate şi „Eu sunt Hercule”, de Mihai Iacob, lansat la HBO, şi „Braşov 1987. Doi ani prea devreme”, de Liviu Tofan, lansat la TVR.

Cele mai bune interpretări actoriceşti:

1.Adrian Titieni – „Mariţa” (r. Cristi Iftime)

2.Doru Ana – „Ultima zi” (r. Gabriel Achim)

3.Laurenţiu Bănescu – „6,9 pe scara Richter” (r. Nae Caranfil)

1.Diana Cavallioti – „Ana, mon amour” (r. Călin Peter Netzer)

2.Maria Obretin – „6,9 pe scara Richter” (r. Nae Caranfil)

3.Mădălina Constantin – „Aniversarea” (r. Dan Chişu)

Descoperiri

Regie:

Inclus în toamna lui 2016 în secţiunea „New Directors” a prestigiosului Festival de la San Sebastian din Spania şi prezentat în 2017 în România doar la trei festivaluri, „Vânătoare” este un revigorant debut al unei tinere cineaste – Alexandra Bălteanu, născută în România, dar stabilită în Germania la începutul anilor 2000, unde studiază regia la Academia Germană de Film şi Televiziune (DFFB) din Berlin. Pentru acest prim lungmetraj al său de ficţiune, realizat în cadrul studiilor la DFFB, regizoarea a venit în România, filmând la margine de Bucureşti – trei prostituate (jucate de Corina Moise, Iulia Lumânare şi Iulia Ciochină) sunt urmărite pe parcursul unei zile, sub un pod, pe una din şoselele intens circulate.