TOP Cele mai bune filme româneşti din 2020
https://www.ziarulmetropolis.ro/top-cele-mai-bune-filme-romanesti-din-2020/

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?

Un articol de Ionuţ Mareş|15 decembrie 2020

După ce am trecut în revistă documentarele româneşti din 2020 (topul e aici), un an neaşteptat de bun pentru acest gen, a venit rândul filmelor de ficţiune.

E greu de făcut un bilanţ complet, pentru că în acest an cinematografia a fost puternic perturbată. Unele mari festivaluri s-au desfăşurat în versiuni extrem de restrânse, altele au optat pentru variante hibrid (cu proiecţii fizice şi online). Lansările în cinematografe au fost blocate şi amânate. Asta nu înseamnă că cinematografia română nu a fost consistent reprezentată în festivalurile internaţionale. Chiar surprinzător de bine, dată fiind situaţia generală.

Unele titluri, dintre cele care au avut premiera mondială în festivaluri încă din 2019, au putut fi lansate la începutul anului, înainte de închiderea cinematografelor în martie. Premiera oficială programată a altora a fost compromisă de suspendarea vizionărilor în săli, producătorii şi distribuitorii lor aşteptând o relansare în 2021. Dintre titlurile destul de multe care au bifat în 2020 cel puţin o selecţie într-un festival internaţional, unele au putut fi văzute în una-două proiecţii în aer liber şi/sau online în ţară, în timp ce altele au amânat pentru anul viitor orice întâlnire cu publicul român. Sunt şi câteva titluri care au avut prima şi singura lor proiecţie în cadrul unui festival naţional.

Pentru că nu le-am văzut, las pentru 2021 discuţiile despre acele filme care au prins câte o selecţie internaţională dar care nu au avut nici un fel de vizionare pe teritoriul României.

Este vorba în primul rând de extrem de aşteptatul debut al lui Eugen Jebeleanu (cunoscut ca regizor de teatru cu spectacole în Franţa şi România), „Câmp de maci”, care a avut premiera mondială la Tallinn Black Nights Film Festival.

Apoi, au fost mai multe producţii româneşti în diferitele secţiuni competiţionale ale Festivalului de la Varşovia, desfăşurat fizic în octombrie (tot mai atras în ultimii ani de cinematografia română sau, mai bine zis, tot mai atractiv pentru cinematografia română, pentru că e de ceva timp din categoria A, deci le aduce producătorilor şi regizorilor puncte bune la concursurile CNC). Dintre ele, nu au fost văzute încă în ţară noul film, intitulat „Neidentificat”, al regizorului Bogdan George Apetri, care revine în atenţie după 11 ani de la debutul cu „Periferic”, şi al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al lui Ion Indolean, „Toni & prietenii săi”.

Parte a cinematografiei române poate fi considerat şi debutul, de asemenea foarte aşteptat şi selectat la Varşovia, al regizoarei Cecília Felméri (care lucrează deopotrivă în Ungaria şi România), „Spiral”, o coproducţie ungaro-română. (Sigur, lista filmelor străine unde există şi un producător român minoritar, dar cu o contribuţie importantă, e mai lungă, însă nici unul dintre regizorii lor nu este legat de România, aşa că ies din raza de interes a acestei inventarieri).

Deşi a avut totuşi două proiecţii în România, la TIFF, nu am reuşit să văd nici noul film al regizorului Răzvan Săvescu, „Început”. De asemenea, am ratat, din motive evidente, şi singura proiecţie, de la Serile Filmului Românesc de la Iaşi, de care a avut parte noul lungmetraj al lui Horaţiu Mălăele în calitate de regizor, „Luca”. Şi ele rămân a fi comentate anul viitor.

Înainte de a enumera celelalte filme noi, care au putut fi văzute într-un fel sau altul de publicul român, trebuie semnalată o premieră, un eveniment care în cinematografiile vest-europene este o obişnuinţă – lansarea în cinematografe a unui film vechi remasterizat. Este vorba de „Balanţa”, clasicul din 1992 al lui Lucian Pintilie, distribuit în februarie în săli în versiune restaurată 4K.

Începutul de an, când cinematografele erau încă deschise, a adus două filme pronunţat comerciale şi cu un mare succes de public: „Miami Bici”, de Jesus del Cerro (care, conform Cinemagia, a adunat peste 550.000 de spectatori) şi „5Gang:  Un alt fel de Crăciun”, de Matei Dima (care a strâns peste 300.000 de spectatori). E drept, al doilea s-a lansat chiar la finalul anului trecut (pe 27 decembrie), însă parcursul său în săli s-a derulat în cea mai mare parte în acest an. Deşi astfel de filme există în fiecare cinematografie, nivelul lor în România este deocamdată foarte jos – palide imitaţii, uneori vulgare, ale unor comedii americane de consum.

Două filme care au avut premiera mondială în 2019 şi au bifat chiar şi câte o proiecţie în ţară anul trecut, dar a căror lansare în cinematografe, pregătită pentru martie 2020, a fost compromisă de pandemie, sunt „Ivana cea Groaznică”, de Ivana Mladenovic, şi „5 minute”, de Dan Chişu.

Pe primul l-am comentat pe larg şi cu entuziasm încă de anul trecut, când l-am şi inclusiv în topurile finale, aşa că nu îl mai reiau şi acum (cronica e aici) – consider filmele Ivanei Mladenovic parte a unei direcţii înnoitoare din cinematografia română.

Pe al doilea l-am recuperat abia în acest an, dar nu ar fi prea multe de spus – deşi e posibil să fie cel mai reuşit lungmetraj al lui Dan Chişu, „5 minute” e un film modest, în care unele calităţi (de pildă, decupajul, ritmul şi încercarea de a găsi un echilibru între mai multe perspective asupra unei întâmplări cu reverberaţii sociale) sunt subminate de stridenţele din scenariu şi din interpretările actoriceşti. Dan Chișu a mai lansat un film în acest an, „Nouă povești de dragoste și ură în izolare”, realizat în timpul lockdown-ului din primăvară și distribuit direct online, pe YouTube (în toamnă a ajuns și pe HBO). Un banal exercițiu (despre care am zis mai multe aici).

Cu lansarea în cinematografe spulberată de pandemie, pentru că era programată la început de martie, a fost şi „Urma”, primul film de lungmetraj regizat de Dorian Boguţă (care a avut premiera mondială tot în 2019, la Festivalul Internațional de Film Francofon de la Namur). Un film confuz şi indecis (comentat aici), care îngroaşă seria de debuturi epigonice din ultimii ani ce nu reuşesc să se desprindă din umbra apăsătoare a unui stil a cărui glorie a apus de ceva timp

În ianuarie a ajuns în câteva cinematografe, trecând neobservat, și noul titlu al lui Florin Șerban, „Dragoste 2. America” – un film prețios și fără suflu (despre care am scris aici).

Nici regizorul Marian Crişan nu a mai regăsit cu cel mai recent lungmetraj al său, „Berliner”, inspiraţia din primele filme. Cu premiera la Festivalul de la Moscova în toamnă, „Berliner” încearcă să reia reţeta din „Morgen”, cel mai reuşit şi mai de succes film al lui Marian Crişan, însă de această dată comedia nu mai are vigoare şi inventivitate, deşi persistă ceva din privirea tandră asupra micului univers din Salonta consacrat de cineast (unde de această dată îşi face campanie electorală un politician moldovean ajuns întâmplător de la Bucureşti).

O dezamăgire personală a fost şi al doilea lungmetraj, cu premiera  mondială la TIFF-ul clujean, al regizorului Tudor Cristian Jurgiu, „Și poate mai trăiesc și azi”, povestea unui cuplu în criză, în care realismul este amestecat cu fantezia. Este o încercare pe alocuri dezinvoltă şi simpatică de a jongla cu convenţii cinematografice, însă demersul nu duce nicăieri, iar rezultatul nu e foarte convingător.

Doza obişnuită de discurs anticomunist apăsat a fost asigurată în acest an de lungmetrajul „Şi atunci… ce e libertatea?”, de Andrei Zincă, un cineast stabilit încă din anii `80 în America. Vorbind despre deportările în Bărăgan din anii `50, filmul, prezentat de asemenea la TIFF, are câteva idei bune şi inspirate, dar şi destule slăbiciuni (aşa cum am încercat să arăt în cronica pe care i-am dedicat-o aici).

Şi, atunci, ce cred că va reţine istoria cinematografiei române din acest an ciudat? Personal, am rămas cu patru filme, care, deşi au avut una sau mai multe proiecţii (fizice şi/sau online) în România, îşi aşteaptă totuşi lansarea în cinematografe în 2021 (la fel ca alte zeci de titluri care stau înghesuite la rând).

Pe locurile 3-4 aş plasa două filme fresh, degajate, pline de energie. Două apariţii îmbucurătoare şi revigorante, relizate de doi regizori cu voci distincte.

Selectat în competiţia Festivalului de la Sarajevo, unul este debutul regizoarei Ruxandra Ghiţescu, „Otto Barbarul”, film cu multă forţă despre suferinţa unui adolescent după sinuciderea iubitei sale. Am scris despre el aici.

Celălalt este „Mia îşi ratează răzbunarea”, al doilea lungmetraj, realizat în regim independent, deci cu mijloace puţine, de Bogdan Theodor Olteanu, inclus în secţiunea „Competition 1-2” a Festivalului de la Varşovia. Este o comedie sprinţară şi pe alocuri acidă, care vorbeşte despre feminitate şi are ca protagonistă o tânără actriţă. I-am dedicat o cronică entuziastă aici.

Locurile 1-2

Chiar dacă sunt două titluri care i-au enervat pe unii dintre cei care au apucat să le vadă şi au fost comentate critic, cu argumente juste şi valide, de destui colegi cronicari sau eseişti, cele mai stimulante şi mai bune filme româneşti ale anului – şi o spun fără snobism – mi s-au părut a fi totuşi „Malmkrog”, de Cristi Puiu, şi „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, ambele cu premiera la Festivalul de la Berlin (Am scris pe larg despre ele aici, respectiv aici).

Deşi foarte diferite unul de celălalt, sunt două filme ambiţioase, cu estetici radicale, potenţial iritante. Dar cred că e nevoie de astfel de propuneri care îşi asumă riscuri, ne tulbură deprinderile şi forţează limitele limbajului cinematografic. Şi în caz că se mai cereau cumva dovezi că Noul Cinema Românesc, cu toate formele lui de realism care l-au consacrat în întreaga lume, s-a încheiat, „Malmkrog” şi „Tipografic Majuscul” sunt cele mai percutante exemple.

15
/12
/20

TOP Ce filme româneşti de ficţiune merită reţinute din acest an 2020 în care cinematografia a fost dată peste cap? Cu ce mai rămânem în afară de două încercări radicale ale unor regizori consacraţi, precum „Tipografic Majuscul”, de Radu Jude, şi „Malmkrog”, de Cristi Puiu?

29
/12
/19

TOP A fost o ediţie foarte bună a festivalului de la Cannes, aşa că topul meu de final de an, care inevitabil e unul subiectiv, e influenţat de asta. Cap de listă e, totuşi, extraordinarul câştigător de la Berlin. Filmele-vedetă de la Veneţia nu m-au impresionat.

23
/12
/19

ANALIZĂ A fost un an cu de toate pentru cinematografia română: succese internaționale, apariția unor noi voci promițătoare, cineaști care se reinventează, prelungiri reușite ale realismului Noului Val, epigonism, insistența pe tema comunismului, filme de public, dar și un scandal în jurul concursului organizat de Centrul Național al Cinematografiei.

06
/09
/19

Invitată a celei de-a şaptea ediţii a Alba Iulia Music & Film Festival (30 august - 1 septembrie), eveniment organizat de TIFF, Maia Morgenstern a vorbit, la o întâlnire cu publicul, despre cinema, despre cum a ajuns actriţă, despre „Balanţa” şi Lucian Pintilie, despre generaţii şi despre seriale.

05
/09
/19

Colaborator al Ziarului Metropolis, Mihai Cristea a fost din nou la Festivalul de la Veneţia, de unde a scris despre câteva titluri: de la filme americane dezamăgitoare ca ”Ad Astra”, de James Gray, sau ”The Laundromat”, de Steven Sorderbergh, şi până la filme ambiţioase ca „Ema”, de Pablo Larrain, şi „Martin Eden”, de Pietro Marcello.

03
/07
/19

INTERVIU „Învăț film pe măsură ce îmi fac filmele”, spune cunoscutul cineast filipinez Brillante Mendoza, într-un interviu exclusiv pentru Ziarul Metropolis. Regizorul vorbește despre importanța premiilor și își explică stilul special de lucru, dar și motivele pentru care este interesat de aspectele sociale din Filipine.

07
/05
/19

PREVIEW Cu „La Gomera”, Corneliu Porumboiu a ajuns în sfârșit acolo unde îi era locul: în Competiția de la Cannes, cel mai important festival de film. El concurează pentru Palme d`Or cu cineaști-cult ca Almodóvar, frații Dardenne, Jarmusch, Kechiche, Loach, Malick sau Tarantino. La ce să ne așteptăm?

06
/01
/19

PREVIEW Anul 2019 se anunță promițător pentru cinematografia română. Cele mai așteptate sunt noile filme realizate de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu, cu o potențială premieră la Cannes. Tot în acest an va ieși în săli și „Nu mă atinge-mă”, controversatul debut al Adinei Pintilie.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

21
/11
/18

OPINIE Cum se explică succesul lui „Moromeții 2”, care pare de neoprit în drumul de a deveni cel mai vizionat film românesc cel puțin de după 2000? Am încercat să ofer cinci motive ale acestei primiri neașteptate pe care publicul român i-o oferă noului film al veteranului regizor Stere Gulea.

30
/09
/18

Festivalul de film documentar fARAD propune la cea de-a 5-a ediție, care se desfășoară anul acesta în perioada 3-7 octombrie la Cinema Arta, o selecție de 12 filme inspirat selecționate, proiectate în prezența realizatorilor și conectate, mai mult decât oricând, la realitate. Tema acestei ediții este Trup/Suflet.

06
/08
/18

PREVIEW Am intrat în a doua jumătate a anului, iar cinematografia română se pregătește pentru filmele toamnei. Aproape 20 de titluri ar urma să ajungă pe marile ecrane, printre care unele semnate de Paul Negoescu, Radu Jude, Tudor Giurgiu, Radu Muntean sau Stere Gulea. „Touch Me Not” rămâne pentru 2019.

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.