Oricât ar părea de surprinzător, 2014 a adus peste 20 de filme româneşti pe marile ecrane – lungmetraje de ficţiune în majoritate covârşitoare, dar şi documentare şi filme-omnibus. Nu a fost însă deloc un an strălucitor.
Un articol de Ionuţ Mareş|26 decembrie 2014
Dacă în 2013 reușeam un top 10 al celor mai bune filme românești, în 2014 s-au adunat cu greu 5-6 titluri care pot oferi satisfacții (în contextul în care aproape toate celelalte au fost rateuri sau pur și simplu o pierdere de timp).
Salvarea a venit de la documentare, dominante în acest mini-top. Paradoxal e și faptul că filmul pe care îl considerăm demn de prima poziție este tot un documentar, care nici măcar nu a mai trecut prin cinematografe, ci a fost difuzat direct de HBO România, televiziune coproducătoare.
Au existat câteva încercări timide de film comercial, îndepărtate însă de ce înseamnă cu adevărat comedii de public solide: zglobiul, dar debilul „#Selfie”, de Cristina Iacob; onorabilul, dar imperfectul „America, venim!”, de Răzvan Săvescu; anostul „Cuscrii”, de Radu Potcoavă; sau inutilul, deși cu unele poante izbutite, „Alt Love Building”, de Iulia Rugină. Pusă lângă ele, producția internațională „Closer to the Moon”, care nu e cel mai reușit film al lui Nae Caranfil, este o spectaculoasă lecție de regie și scenaristică, în tradiția cinematografiei americane de altădată.
Nu am scăpat nici de obișnuitele filme insuportabil de proaste, cele la a căror vizionare te încearcă sentimente de stânjeneală: „Ultimul zburător”, de Ovidiu Georgescu, „D’ora”, de Delia Antal, „Terapie pentru crimă”, de Kiki Vasilescu, sau „Brâncuși… din eternitate”, de Adrian Popovici.
Patru dintre regizorii din vechea generație și-au lansat la rândul lor noi filme, din păcate toate eșecuri.Producții cu un aer desuet care ridică semne de întrebare cu privire la cât de updatată este cultura cinematografică a veteranilor lor autori, dincolo de o eventuală lipsă de inspirație la momentul realizării: „Kyra Kyralina”, de Dan Pița, „Poarta Albă”, de Nicolae Mărgineanu, „O poveste de dragoste, Lindenfeld”, de Radu Gabrea, și „Ana”, de Alexa Visarion.
Pe lângă toate aceste și-au făcut loc un debut promițător, chiar dacă stângaci – „Planșa”, de tânărul Andrei Gheorghe; o tentativă de film de gen (thriller-horror) nu lipsit de momente bune – „Vineri seară”, de Jamil Hendi; un omnibus din scurtmetraje fără vlagă – „Love Bus: Cinci povești de dragoste din București”, de Roxana Andrei, Mihai Mincan, Constantin Radu Vasile, Andrei Georgescu și Florin Babei; un respectabil nou film de Corneliu Gheorghiță, „Cripta”; un alt omnibus, mai reușit, alcătuit din scurte inegale: „Scurt/4 – Istorii de inimă neagră”, de Luiza Pârvu, Radu Jude, Andrei Crețulescu și Iulia Rugină.
Răzvan Georgescu a lansat un documentar necesar despre plecarea etnicilor germani din România în timpul comunismului – „Pașaport de Germania”. Fotograful și cineastul Vlad Petri și-a prezentat documentarul, inteligent și proaspăt, despre protestele din 2012 din Capitală – „București, unde ești?”. Corneliu Porumboiu și-a continuat căutările artistice și personale cu experimentalul și solicitantul „Al doilea joc”. Iar Andrei Gruzsniczki a ajuns la al doilea lungmetraj de ficțiune, „Q.E.D.”, un atipic film de spionaj și drame personale în timpul comunismului.
Dintre scurmetrajele românești văzute în anul ce tocmai se încheie, merită semnalate „Das Spektrum Europas” (inclus în omnibusul internațional „Ponts de Sarajevo”), de Cristi Puiu, „Maria”, de Claudiu Mitcu, „Colecția de arome”, de Igor Cobileanski, „Excursie”, de Adrian Sitaru, „1969”, de Alexandru Ispas, sau „Jurnal #2”, de Adina Pintilie.
Plus un mediumetraj independent straniu, „Dristor”, de Ioan George Pancencu. Și un film atipic (prezentat în premieră la TIFF 2013, dar ajuns abia în 2014 și în București, într-o proiecție la UNATC) al lui Cristi Puiu, „Trei exerciții de interpretare”, rezultat al unui seminar cu actori susținut de cineast în Franța.
Din fericire, dezastrul din 2014, poate cel mai prost an de când cu Noul Cinema Românesc, are șanse mari să fie dat uitării de un 2015 ce se anunță plin de premiere promițătoare.
Mențiune specială
Trece și prin perete (scurtmetraj) – Radu Jude
Inclus, într-un final, în omnibusul lansat în cinematografe „Scurt/4 – Istorii de inimă neagră”, „Trece și prin perete” este inspirat din stilistica lui Cristi Puiu (al cărui asistent Radu Jude a fost). Un singur plan-secvență în care camera de filmat urmărește un personaj (o fetiță interpretată de Sofia Nicolaescu), în timp ce în jurul său și în afara cadrului (și chiar și dincolo de apartamentul unde se derulează „acțiunea”) se întâmplă lucruri stranii care se reflectă, subtil, în starea sa.
5. ex aequo – Pașaport de Germania (documentar) – Răzvan Georgescu &
București, unde ești? (documentar) – Vlad Petri
„Paşaport de Germania”, realizat de Răzvan Georgescu, este un documentar eficient – informaţii satisfăcătoare, naraţiune limpede, limbaj vizual lipsit de artificii inutile -, care completează reflecţia asupra trecutului comunist, de pe o poziție mai puţin uzată.
Documentarul ”Bucureşti, unde eşti?”, al fotografului şi cineastului Vlad Petri, surprinde protestele din 2012 din Capitală, oferind nu doar o perspectivă empatică şi cu o certă valoare sociologică şi istorică, dar şi o încercare, mai subtilă, de chestionare a realităţii, care i-a deranjat inclusiv pe unii dintre participanții la manifestații.
4. Al doilea joc (documentar) – Corneliu Porumboiu
„Când se lasă seara peste București sau Metabolism“, lansat în 2013, părea o limită de netrecut a cinemaului deconstructivist practicat cu insistenţă de Corneliu Porumboiu. Dar noul său film, (pseudo)documentarul „Al doilea joc“, împinge obsesiile cineastului spre o zonă extremă, aproape autodistructivă (judecat prin prisma legăturii cu publicul). „Al doilea joc” este un experiment care are nevoie de adeziunea totală şi necondiţionată a spectatorului pentru a-şi releva intenţiile şi potenţialul. Pentru că non-acţiunea (regizorul afirmă autoironic că meciul de fotbal pe care îl vedem este ca un film de-al său – „lung şi nu se întâmplă nimic”) şi pauzele din discuţia celor doi protagoniști – regizorul și tatăl său, fostul arbitru Adrian Porumboiu – permit declanşarea unui mecanism în care fiecare spectator este nevoit să vină cu propriul bagaj de amintiri, gânduri, idei.
3. Q.E.D. – Andrei Gruzsniczki
„Q.E.D.”, al doilea film al lui Andrei Gruzsniczki, este o apariţie insolită în cinematografia română, datorită raportării atipice la trecutul comunist. Temperarea tentaţiei regizorului-scenarist de a spune totul despre perioada reconstituită l-ar fi transformat însă dintr-un film bun într-unul remarcabil. Dintr-un film de nici două ore, aflăm, lapidar, cum era „pe vremea aia”: securistul (care nu mai e doar personajul odios de altădată) în misiune, fuga din ţară, cozile, lipsa alimentelor, telefoane ascultate, turnători şi colaboratori ai Securităţii, delaţiuni, şedinţe de partid, discursuri ideologice găunoase, pachetul de cafea dat ca „atenţie”, întreruperea curentului, aşteptarea paşaportului, blocarea promovărilor celor indezirabili, problema spaţiului de locuit.
Deşi sunt atent distribuite şi livrate, toate detaliile construiesc mai curând un discurs intelectualist şi raţional despre comunism, decât o naraţiune cinematografică organică și într-atât de puternică încât să lase urme de neşters în memoria cinefilă.
2. Closer to the Moon – Nae Caranfil
Noul film al lui Nae Caranfil, vorbit în engleză şi cu o distribuţie internaţională, arată că cinematografia română are resurse de a fi (şi) pe placul publicului, fără mari compromisuri. „Closer to the Moon” este un exemplu de cinema popular profesionist executat. Cinemaul îi oferă lui Nae Caranfil prilejul de a ficţionaliza, de a încerca propriile explicaţii într-un caz istoric încă neelucidat (jaful din 1959 asupra Băncii Naționale a României) şi de a livra o poveste tragi-comică despre vise, prietenie şi curaj. Despre îmbinarea istoriei mondiale cu istoria la scară mică. Despre rolul artei şi al artistului într-un regim totalitar.
1. Toto și surorile lui (documentar) – Alexander Nanau
Alexander Nanau îi urmărește 14 luni pe Totonel (10 ani) și pe sora sa ceva mai mare, Andreea (14 ani), doi copii de romi din cartierul bucureștean Ferentari rămași în presupusa grijă a unei surori ce se apropie de majorat, Ana (17 ani), în timp ce mama lor așteaptă să fie eliberată din închisoare. Sunt filmați la școala specială unde învață noțiuni de bază de citit, scris și calculat, la cursurile de dans și – înainte de a ajunge la un centru special – în locuința dintr-un bloc mizer (fără apă și gaze) unde în fiecare seară vin băieți mai mari care, sub privirile lui Toto și ale Andreei și cu participarea Anei, își injectează droguri.
Nanau pătrunde într-o lume pe care preferăm s-o ignorăm, între o postare pe Facebook și o alergătură între job și barul din centru. Iar insistența cineastului de a se apropia de personajele sale până când camera devine invizibilă și se substituie privirii noastre, livrând o realitate nefardată și perturbatoare, la doi pași de noi, face din „Toto și surorile lui” un documentar, indirect, și angajat social.
Nanau nu caută cauze, vinovați sau răspunsuri. Nu-și judecă personajele. Încearcă și își îndeamnă la rândul său spectatorii să observe și, eventual, să înțeleagă. El ia o lume dată, neglijată, pe care ne-o aduce în fața ochilor, o scoate din anonimat și îi conferă, prin montaj, înțelesuri profunde gata a fi descoperite.
