Americane sau europene, hollywoodiene sau de festival, cele mai bune zece filme lansate în 2014 în cinematografele româneşti sunt opere de autor, surprinzătoare, plăcute şi, mai ales, originale. Încercări reuşite de împrospătare a tiparelor vizuale şi narative.
Un articol de Ionuţ Mareş|8 decembrie 2014
Din cauza sistemului de distribuție deficitar (rezultat și al lipsei unei rețele de cinematografe pentru altfel de filme decât cele de la Hollywood), orice top al filmelor intrate pe marile noastre ecrane într-un an este, inevitabil, privat de câteva dintre realizările importante.
De aceea, clasamentul filmelor ajunse în puținele săli din România va fi urmat, în curând, de un top al celor mai bune filme care au putut fi văzute, într-una sau două proiecții, exclusiv în tot mai numeroasele festivaluri ce au răsărit în București și în alte câteva orașe din țară. În acest fel sperăm că vom oferi o imagine cât mai complexă a anului cinematografic 2014. Și că vă vom reaminti sau îndemna să (re)vedeți unele dintre cele mai reușite filme noi, pe care Ziarul Metropolis le-a semnalat ca atare încă de la apariție.
În realizarea prezentului top au fost luate în considerare filmele care, cu ajutorul unui distribuitor, au rulat măcar o săptămână în cel puțin unul dintre cinematografe și, astfel, au putut fi văzute de cât mai multă lume. Este premisa minimă (chiar dacă pirateria o face ușor depășită) de la care poate porni un dialog despre cinema.
Pe lângă unele producții nou-nouțe (hollywoodiene sau de festival), tot din cauza lacunelor de distribuție topul cuprinde, chiar pe prima poziție, un film intrat încă de anul trecut în clasamentele unor critici de la noi și ale unor reviste de specialitate din străinătate. Dar, pentru că abia în 2014 a rulat pe marile ecrane din România, a prins topul Ziarului Metropolis doar acum.
Fiecare dintre cele zece propuneri este, cu siguranță, un film de autor, radical diferit de produsele de serie care invadează sălile comerciale. Iar principalul criteriu după care au fost alese este originalitatea limbajului vizual și narativ, cel puțin în raport cu restul ofertei.
Mențiune
Magic in the Moonlight (2014) – Woody Allen
„Magic in the Moonlight” degajă ușurătate și jucăușenie. Unii, mai răutăcioși, i-ar putea spune superficialitate. Oricum ar fi, Woody Allen reușește să binedispună, cu mijloace aparent atât de simple. Unii critici strâmbă, probabil, din nasul de fini cunoscători. Dar Woody Allen îi ignoră. Își face trucurile de magician și lasă cortina să cadă, doar pentru a o ridica din nou peste numai un an.
Top 10 Ziarul Metropolis: Cele mai bune filme străine ale anului (în cinematografe)
10. Interstellar (2014) – Cristopher Nolan
Nolan stăpâneşte mijloacele de a reda măreţia intergalactică fără trucuri tehnice facile, începând de la evitarea ostentativă a 3D-ului şi inclusiv a digitalului, una dintre semnăturile sale, şi terminând cu utilizarea unor locaţii reale spectaculoase şi cu remarcabila coloană sonoră din timpul călătoriei prin Univers (când sunt alternate lipsa totală a zgomotului şi prezenţa pregnantă a acestuia în mişcările supersonice).
9. The Grand Budapest Hotel (2014) – Wes Anderson
Noul lungmetraj al lui Wes Anderson este o kino-feerie exuberantă vizual și care amestecă jucăuş şi creativ genuri – de la fantasy şi animaţie, la comedie burlescă, dar cu inflexiuni dramatice, şi film de aventuri cu accente noir şi suprarealiste.
8. Gone Girl (2014) – David Fincher
Este revigorant felul în care Fincher jonglează cu mai multe tipare, lăsându-i spectatorului plăcerea să le identifice și să le savureze, nu fără a ignora și ceea ce, printr-un termen uzat, se numește poveste. Una deloc măgulitoare la adresa Americii.
7. Camille Claudel 1915 (2013) – Bruno Dumont
Juliette Binoche face, probabil, unul dintre cele mai dificile roluri, într-o carieră pe care şi-a dedicat-o preponderent provocărilor. Regizorul Bruno Dumont realizează un inedit film hibrid, care îmbină biografia, documentarul şi ficţiunea. Teribilul cineast francez nu ne permite să pătrundem în mintea lui Camille Claudel (din ale cărei răbufniri temperamentale primim totuşi câteva mostre), dar ajungem să-i împărtăşim perspectiva – aceea a unei femei aparent fără probleme de gravitatea iremediabilă a neajunsurilor psihice arătate de restul pacientelor (reale) din azilul în care a fost internată.
6. Maps to the Stars (2014) – David Cronenberg
Deși Cronenberg și scenaristul său, Bruce Wagner, au respins ideea că avem de-a face cu o satiră la adresa Hollywoodului și au afirmat că ceea ce vedem reprezintă, într-o proporție semnificativă, realitatea, „Maps to the Stars” este, cu siguranță, extrem de acid față de „uzina de vise” californiană. Nu doar pentru că o prezintă ca pe o lume incestuoasă, autistă și respingătoare, ci mai ales pentru rechizitoriul la adresa cinismului, adevărata filosofie de viață a respectivului univers.
5. The Wolf of Wall Street (2013) – Martin Scorsese
Bazat pe povestea reală a unui agent de bursă, „Lupul de pe Wall Street“ este extravagant şi, pe alocuri, excesiv. Martin Scorsese oferă un divertisment cinematografic de mare clasă, dar pare indecis între a satiriza cinismul lumii financiare şi a glorifica opulenţa reprezentanţilor acesteia. Tematic, nu adaugă lucruri noi la tradiţia filmelor despre cinicii ajunşi bogaţi într-o Americă „a tuturor posibilităţilor”. Scorsese pare doar a updata aceeaşi veche poveste a unui generic cetăţean K, integrând-o în contextul economic şi financiar al ultimilor ani şi ambalând-o cât mai glossy pentru a răspunde gusturilor noilor generaţii.
4. 12 Years of Slave (2013) – Steve McQueen
Steve McQueen nu edulcorează realitatea pe care o reconstituie, ci insistă, fără a cădea în mizerabilism, asupra chinurilor şi umilinţelor lui Solomon Northup. Asupra slăbiciunilor morale (biciuirea unei colege de suferinţă) şi răbufnirilor de demnitate (bătaia pe care i-o administrează unui stăpân). Pentru un plus de autenticitate şi pentru a nu lăsa spectatorul să se instaleze într-o zonă prea confortabilă, camera redă minute în şir supliciile la care este supus protagonistul.
3. A Most Wanted Man (2013) – Anton Corbijn
Are tot ce-i trebuie pentru a-i satisface pe fanii filmelor de spionaj. Dar și ceva pe deasupra. Iar acest ceva este un amestec indistinct în care intră interpretarea ireproşabilă și seducătoare a lui Philip Seymour Hoffman, regia sigură şi discretă a lui Corbijn şi dozarea chirurgicală a suspansului, plus un final demn de un autentic film clasic.
2. Ida (2013) – Pawel Pawlikowski
Pawlikovski mizează mult pe forța de sugestie a privirilor, care sunt lăsate să completeze golurile din dialoguri şi sunt puse în evidență prin încadraturi plastice, șaizeciste, uşor de acoperit și remarcat chiar şi de un ochi grăbit. El apelează la un limbaj marcat de alb-negru, de un format al imaginii de 4:3, ce permite o restrângere a câmpului atenţiei, de cadre fixe și scurte, de multe elipse, de o dedramatizare cu iz polemic și de absența aproape totală a muzicii non-diegetice, compensată însă, în plan diegetic, printr-un amestec de pop, jazz și clasic (Mozart și Bach).
1. La grande bellezza (2013) – Paolo Sorrentino
Roma lui Jep Gambardella (impecabilul Toni Servillo) este un oraş al depravării, al decrepitudinii, al morţii, al spleenului alungat prin petreceri extravagante, care, prin camera cu mişcări languroase a directorului de imagine Luca Biggazzi şi talentul de portretist al lui Paolo Sorrentino, devin adevărate bacanale de dimensiuni cosmice. Asemeni protagonistului, oraşul tânjeşte după trecutul glorios, după „marea frumuseţe” de altădată, din care nu au mai rămas decât clădirile sau operele de artă simbol şi de la care nu s-a transmis decât un etos alterat al vieţii trăite în plăceri imediate.
